Teatrul Naţional „Marin Sorescu”

• Concept: Catinca Drăgănescu şi Ciprian Făcăeru

• Regia artistică: Catinca Drăgănescu

• Text de: Catinca Drăgănescu

• Scenografie fizică, VR/AR & lighting design: Ciprian Făcăeru

• Costume şi consultant scenografie: Lia Dogaru

• Dezvoltare software, Reconstituirea VR/ AR: Augmented Space Agency (Dan Făcăeru şi Sabin Şerban)

• Compoziţie muzicală originală şi sound design: Cristian Vieriu (interior 8)

• Comunicare Proiect: Bad Unicorn (Monica Felea)

• Manager Proiect: George Albert Costea

• Asistent regie: Despina Remediaki

• Asistent scenografie (costume): Adelina Galiceanu

• Regia tehnică: Mihai Manea

• Sunet: Emy Guran

• Lumini: Alina Mitrache/ Marian Tudorache

• Video: Florin Chirea/ Orlando Buda

• Foto credit: Albert Dobrin, Cosmin Stoian

• Distribuţia: Cătălin-Mihai Miculeasa,Iulia Colan,Nicolae Vicol,Raluca Păun,Romaniţa Ionescu, David Drugaru, Robert Ioan

Configurarea spaţiului se observă prima dată: spaţiul de joc în centru, reflectoare, camere de filmat, un spaţiu de repetiţii, atmosfera relaxată, work in progress, indicaţiile către echipa tehnică, televizoare vechi pe care sunt proiectate imaginile înregistrate de pe camerele manevrate de actori, totul sugerează ideea de laborator. Această compoziţie meta-teatrală are ca punct de pornire/ pretext Reconstituirea, filmul lui Lucian Pintilie, dar teatrul contemporan are nevoie de texte contemporane şi new dramaturgy implică noi limbaje, Catinca Drăgănescu şi Ciprian Făcăeru construiesc un spectacol în spiritul lui Pintilie, teatrul împins dincolo de limitele sale, „teatru al conştiinţei”, dar şi teatrul ca experienţă interactivă, prin integrarea tehnologiei. Mecanismul de selecţie a momentelor din trecutul recent şi mai puţin recent exprimă intenţia unui teatru ce respinge receptarea pasivă, vrea să genereze „dissensus” şi nu „consensus”, în termenii lui Jacques Rancičre, vrea mai mult decât un conflict de idei, un impact asupra sensibilităţii, impact ce se produce şi pe scenă şi în mintea publicului. Şi legătura public-actori este stabilită de personajul regizoarei, Raluca Păun, intervenţiile ei sugerează direcţii de joc, oprirea, continuarea jocului. Episodul audiţiei este aproape simultan intrării publicului în sală, senzaţia de real este accentuată de utilizarea numelui real al actorilor, de exerciţiile de improvizaţie în care se angajează Mihai şi Robert, în jocul „de-a...”, etapă esenţială în construcţia personajelor, şi situaţia, punctul de pornire este următorul: eşti student, ai luat la facultate, anul este 1968, şi anul e important, contextul e important, trecerile între istoria mare şi istoriile mici, personale, sunt semnalate de regizoare, de intro-ul personajelor, de imaginile care rulează pe ecranele televizoarelor. Audiţia s-a sfârşit, aventura a început, prima oprire, Costineşti, o scenă ce reia legende urbane, relaţiile cu străinii în perioada comunistă. Robert nu are voie să vorbească cu străinii (vocea, indicaţia regizoarei, dar şi vocea autorităţii), Mihai este cât pe ce să fie adoptat de o familie de americani, şi secvenţa blugilor Wrangler, în care se simte ca un semizeu, e gândită ca un moment de recunoaştere pentru public, modele trec, senzaţia unor blugi cool e neschimbată indiferent de generaţie. Decupajul e completat de intervenţia preşedintelui UTC şi de Communist Party şi, lost in translation, toţi străinii vor la petrecere, incident comic urmat de trecerea bruscă la episodul Cehoslovacia, cu partidul nu-i de glumit. Acesta este episodul lui David, fotograf ce iese pe străzi cu aparatul său, lentila este un ,,martor obiectiv”, dincolo de istoria oficială. Imagini de arhivă se derulează pe ecranele televizoarelor, imaginile povestesc şi povestea induce imagini, cuvintele lui David proiectează un film mental, haosul, frica, copiii pe tancuri, revolta. Emoţie prin procură, suntem mişcaţi ca spectatori, ne identificăm în imaginile narative, dar devenirea, trecerea, tensiunea dramatică se produc pentru spectatorii care intră/ sunt invitaţi pe scenă – o secvenţă-reconstituire a rezistenţei, a luptei pe străzi, şi se mizează pe dezorientarea oamenilor din public. Rezultatul este autentic, dansul ce urmează, vindecător.

„Doar visătorii pot salva lumea, doar visătorii”. Momentul este mai ’68, protagonistă este Romaniţa, revolta studenţilor, confruntarea generaţiilor şi sloganul e acum „Liberté, égalité, sexualité”. Scenariul se concentrează pe experienţa personală, „eu, Teo şi Isabelle”, refugiul într-o sală de cinema şi un performance-adulaţie pentru trei figuri iconice ale filmului: Brando, Delon, Garbo – impunerea directă a numelui ca simbol unificator pentru toate libertăţile visate. În clipul lor, cei trei prieteni recompun şi surprind atmosfera de decadenţă specifică acelor ani, Iulia Colan, Cătălin Miculeasa şi Romaniţa Ionescu cântă, exaltă, dansează pe ritmurile din Paroles, Paroles. Mişcarea hippie, the world on fire, euforia dansului şi a revoltei, acesta este episodul lui Robert, proteste, indignare, tinerii rebeli, violenţă. În secvenţa confruntării cu poliţistul (Nicolae Vicol, foarte autentic în rolul poliţistului care îl provoacă), Robert întreabă: „Camerele sunt pe noi, cei care văd vor fi alături de noi?”.

Liniaritatea scenariului este întreruptă de intervenţia regizoarei: „Stop!”, de un discurs care ajunge la propriu la spectatori. Ei sunt atinşi, îmbrăţişaţi, avertizaţi: ,,revoluţia nu va fi transmisă live, nu va fi televizată, revoluţia e acum”, emoţie şi forţă de persuasiune din partea Ralucăi Păun, aici şi discursul ei reclamă un teatru care gândeşte, un public care gândeşte, o gândire în priză directă cu realitatea. Şi spectatorii sunt atraşi în proiectul de ,,reconstituire” care începe brusc, David şi Robert în prim-plan, Mihai filmează. Şi trecerea dintr-o ramă în alta, din real în fictiv, specifică lui Lucian Pintilie, se produce aici prin dispozitivele media care alternează planurile temporale, confruntarea dintre cei doi băieţi, refuzul violenţei şi jocul lor, disponibilitatea fizică sunt remarcabile, simultan pe ecranele televizoarelor are loc o reconstituire cu personaje virtuale.

Reconstituirea face parte din acele opere care nu şi-au pierdut locul în memoria culturală chiar atunci când uitarea, interdicţiile sau cenzura le-au limitat călătoria prin timp şi spaţiu. Aici, în conceptul imaginat de Catinca Drăgănescu şi Ciprian Făcăeru, dialogul nu este numai între trecut şi prezent, e şi un dialog cu viitorul, sunt trei ipostaze ale conflictului, cel desfăşurat pe scenă cu Robert protagonist, al doilea care rulează la televizoare, imaginea lui George Mihăiţă, şi ultimul, personajul virtual, ca dintr-un joc video, însă indiferent de felul şi frame-ul în care este spusă povestea, mesajul este neschimbat, o pledoarie pentru umanitate, pentru ,,forţa de electroşoc moral al artei”. De o sensibilitate aparte este episodul final, protagonistă Iulia, studentă la regie, ea declanşează involuntar o revoltă a colindătorilor, care anticipează episoadele violente ale revoluţiei din ’89, cu strategiile de infiltrare şi intimidare ale Securităţii.

Există o constantă în toate aceste secvenţe, prezenţa corpului, corpul singular şi corpul filmat, observat, prins pe peliculă. Iar finalul încapsulează o metaforă a corpului/ omului sub vremi, tavanul mobil ce coboară, spaţiul fără ieşire şi, simultan, înregistrarea/ transmiterea momentului, ieşirea din rol, feţele vesele şi mesajul mordant ,,lasă-i să moară proşti!”, replica din finalul lui De ce trag clopotele, Mitică?, care funcţionează aici şi ca un teaser pentru spectacolul cu acelaşi nume scris şi regizat de Catinca Drăgănescu în urmă cu un an la Teatrelli.