Tentaţia călătoriilor în timp ce combină sience fiction, romance şi mistery (The Time Traveler’s Wife, Somewhere in Time) pare să fi atins şi spaţiul ficţional autohton (v. Ioana Pârvulescu, Viaţa începe vineri), însă îi este imprimată o culoare locală, balcanic-fanariotă ce se mulează perfect caracterului magic, ezoteric şi halucinant al povestirilor din cel mai recent volum al Doinei Ruşti, Cămaşa în carouri şi alte 10 întâmplări din Bucureşti (Polirom, Iaşi, 2010).

Ceea ce singularizează demersul autoarei este intenţia de cartografiere afectiv-emoţională a unui oraş, de recuperare a suflului interior, „sufletului vesel al oraşului”, a spiritului miraculos, a euforiei, armoniei, intenţie explicitată, la nivelul personajelor, de căutările obsesive ale lui Iane Farmacistu în aflarea elixirului fericirii.

Recuperând o întreagă tradiţie livrescă (de la Caragiale la Mircea Eliade), toposul acestor inexplicabile transgresiuni este Bucureştiul surprins în arşiţa verii, într-o caniculă fabulatorie ce derulează filmul unor iubiri juvenile amplificănd senzaţii şi trăiri. Barometrul ce înregistrează oscilaţiile acestui teritoriu emotiv alege sunetul ca instrument de măsură, de captare a celor mai sensibile reverberaţii ce influenţează starea de spirit, mutaţiile pe care le traversează personajele.

Într-un Bucureşti foarte concret, cu străduţe consemnate fotografic / topografic, într-un spaţiu ordonat în care timpul este măsurat precis (municipalitatea achiziţionează un ceas cu melodie), sunetele sunt cele care disturbă această existenţă determinată, ele irump, plutesc deasupra străzilor, intră în rezonanţă cu spiritul oraşului. Sunetele se asociază caniculei, iau în posesie oraşul, cartierul Andronache, locuitorii lui, deschid canale comunicante între sufletele neliniştite, rătăcitoare în dimensiuni temporale paralele precum Madi şi strigătul ei „Cristiaaan!”, disipat obsedant în cele opt sunete ce prind viaţă în timp ce ea se stinge şi parcă îşi transferă în ele nu numai iubirea, ci chiar pe sine: „Madi văzuse cerul o clipă, dar încercase să caute din nou cu privirea silueta înaltă şi grăbită, dorindu-şi cu dorul morţii ca sunetul să-l ajungă din urmă”.

Întâmplările nu consemnează atât fapte, cât impresii, reacţii precum cele încercate de Lori, când îmbracă pentru prima oară cămaşa în carouri şi simte cum o invadează panica, „avea senzaţia că fiorul lănţos care o înfăşurase se desfăcea cu lentoare dintre carourile cămăşii, (... ) era o emanaţie subţire şi otrăvită care creştea din ţesătură, înfăşurând-o într-o teroare ceţoasă”. Mai mult decât o cămaşă a lui Nessus este o cămaşă peste care se destramă vălurile Mnemosynei – memoria ce conservă gânduri, sentimente, frustrări, „ultimele clipe din sufletul lui Iulică”. „Cămaşa cu fantome”, încărcată cu energii negative acţionează ca figură obsedantă ce declanşează, ori de câte ori apare, confuzie, conflicte, crime, unde istoria lui Iulică se intersectează fatal cu istoria lui Jojo-Marian, iar Lori intuieşte potenţialul malefic şi se descotoroseşte de ea.

Investigaţiile lui Lori sunt completate de experimentele lui Leonard: captate pe peliculă, fragmentele din viaţa reală „cu oameni reali” se dovedesc destul de problematice: lansaţi în urmărirea unei puştoaice (subiectul filmului), Leo şi Miţu devin captivii propriului film, în comprimări şi dilatări temporale, încurcaţi de parola de acces (Cristian) ce funcţionează ca „o cheie spre cămara cu lucruri uitate”; ei rătăcesc printre firele invizible ce unesc personajele acestui puzzle narativ în care fiecare întâmplare se desăvârşeşte în următoarea. Astfel, Leo şi Lori se regăsesc într-o Poveste de Paşte, Cristian reuşeşte să o salveze pe Madi într-o altă poveste, în timp ce Moni recurge la succesive suspendări temporale pentru a evita finalul tragic al întâlnirii cu Dani. Dar cea mai spectaculoasă metalepsă îi are protagonişti pe Iane Farmacistul şi pe Ema-Bujorina. Tentaţia supremă a alchimiei îl urmăreşte şi pe Iane Farmacistu, stăpânit de ideea esenţei secrete a fericirii, care i se relevă în final în persoana alien şi uşor alienată a Emei: „Iane îşi imagina fericirea ca pe o zi de vară, când la poarta din Batişte se aude clinchetul vestitor, iar pe la ferestrele spiţeriei se vede broderia din poala unei rochii”. În timp ce strategiile defensive ale Emei eşuează în episoade ce o ţin captivă în perioda fanariotă într-un „prezent nesfârşit”, ea se substituie Bujorinei şi probează variante de mariaj cu Leţu Zidaru sau cu Nicolae mărgelarul, găsindu-şi într-un final împlinirea alături de Iane Farmacistu, iar Bujorina face saltul definitiv în viitor, domină confruntările de perspectivă cu Ema sporind mrejele de iluzie: „Vasăzică ăsta era viitorul, în care se putea face orice. Nu-i rămânea decât să iasă în stradă şi, ignorând cu totul cealaltă fiinţă, prizonieră, să-şi satisfacă în sfârşit plăcerile, la care numai ea visase”.

Cămaşa în carouri propune mai mult decât voiajări în timp şi aventuri romanţioase; prin spargerea graniţelor între lumi reale şi lumi posibile, prin supralicitarea excesului de realitate institue şi restitue o genealogie fabuloasă ce preface Bucureştiul într-un oraş fabulos.