Magda Mirea compune în SIAJ 77 studii despre unghiuri de fericire (Fundaţia Scrisul Românesc, Craiova, 2011) o poezie a ocultării de sine în faţa îngheţului, în spaima dezamăgirii, versuri ce încearcă a contracara siberia de la capătul cerului, respingerea pustiului, vidului prin plonjare în sine: mă întorc în mine/ cu încă o zi/ mă aşteaptă / haine vechi nepurtate. Într-un discurs disimulant, mascat în abracadanbrante metafore, declamaţii excesive se aleg şi se separă secvenţe minimale precum autoportretul din lucruri simple despre mine: îmi imaginez/ că sunt o definiţie simplă/ uşor de reţinut/ după felul în care/ îmi ţin capul/ când sunt fericită. Simplitatea e în fapt tot o mască, normalitatea e mimată: mă preling prin crăpături de gând/ în starea de graţie a normalităţii/ de fapt/ o seducătoare/ formă de nebunie/ ce îmi scrijeleşte/ ca un ecou sufletul.
Mistificarea atinge tot: vom lega zile la ochi- o generalizată expresie a camuflării, a autocenzurii sinelui, a sentimentelor şi consecutiv a neîmplinirii, neîntâlnirii, aşteptării: între strada mea şi strada ta există o cicatrice, fiecare pe peronul lui sugestiile ale unei subteme elegiac erotice care se insinueză progresiv, în secvenţe, imagini abstracte, tentaţii onirice ce se topesc în versuri inegale, într- o căutare voită a impactului vizual, în enuţări artficiale: uneori iubirea aşteaptă într- o cană de ceai/ amărui/ uitată pe marginea unei ierni.
Conştiinţa acută a singurătăţii se instaurează ca obsesie tematică şi în partea a doua a volumului femeia- enigmă: ochii îngheţaţi , ochii morţi contemplă şi se consolează: chiar îmi pot face culcuş pentru o vreme/ deşi sigurătatea de acolo/e o siberie ce nu se poate vedea de la capătul cerului. Similar atitudinea este una ofensivă în faţa incertitudinii ontologice- consemnarea febrilă a zilei, clipei, într-un ritm obsesiv al trăirii: mi-au mai rămas din ziua asta/ o jumătate de inimă şi tu, te aşteptam în mod obişnuit în ceainărie/ticăiam versuri cu degetele.
Jocul de-a visătoria apare astfel ca posibilitate de dezlegare a singurătăţii, de îmblânzire şi regăsire/re-trăire a iubirii suntem un perpetuum mobile/ eu, aşteptându- te/ tu, dorind femeia enigmă, de închidere rotundă a basmului, de exorcizare a fricii prin acceptare şi resemnare: un dumnezeu / jupuit de viu/ pe care- l port cu mine/ ca pe o insulă.