În Trecutul e o sărbătoare (cu ilustraţii de Vlad Ciobanu, Editura Tracus Arte, 2012) Horia Gârbea încearcă o celebrare personală a unui trecut încă foarte prezent, în care memoria afectivă încapsulează momente, trăiri, întâlniri, persoane, personaje.

Ambele secvenţe poetice cuprinse în volum: Cum se anunţă o victorie şi Amintiri din închisoare sunt orientate către lumea lăuntrică, relaţia cu lumea de afară se dezvoltă într-o geografie simbolică: marea, turnul, marginea funcţionează ca zone limită ce induc transgresiunea, plonjarea, scufundarea, uitarea de sine. Energia internă ce însufleţeşte trecutul şi îl transformă într-un prezent continuu e marcată de diverse ipostaze ale curgerii, ale trecerii „văd ciocadia cum curge furioasă”, „susurul neliniştit al televizoarelor”, „la marginea tîrgului/ curg ape şi poduri de oţel trec peste ele/ dar cine le va auzi clipocind cine va/ privi pe malul umed/ cicoarea floarea/aceea albastră”. Axa temporală se extinde, viitorul e nesigur, strofe-peisaj haşurează imaginea de fundal în care singura certitudine este moartea: „o gară de provincie/ roşie şi ridicolă”, mirosind a moarte, plutirea indetrminată pe lac, condus de un vîslaş mut (poate Charon): „barca înainta/ spre un loc unde/ nu mai fusesem niciodată/ o pagodă se oglindea/ în lac şi m- am bucurat/ că nu ştiu limba/ vîslaşului şi nu pot/ să-l întreb unde mergem”, ori în inocenţa crudă a copiilor mesageri siguri ai adevărului: „ce trebuie să/ înţelegem noi din toate astea/ întreabă învăţătoarea/- că poeţii sunt muritori/ răspunde copilul”, culminînd cu tabloul horror-suav al avionului ce plimbă silenţios un întreg „osuar” fragil.

Există mai multe moduri de a negocia cu trecutul, cu memoria: memoria ca prezenţă „faţă de sine”, memoria oficială, memoria reinventată- reinterpretată. Cum se anunţă o victorie- odisseea celor şapte mesageri trasează scenariul, istoria unei „victorii mari într-o ţară mică”, victorie eşuată, pierdută pe drum, într- un han, în braţele unei femei, într- o cîrciumă, într- un secret, în neîncredere, în pedeapsă-izbăvire „divină”: „oameni buni/ credeţi-mă că am învins iar dacă mint/ să mă prefacă dumnezeu/ într- o bucată de stâncă/ iar dumnezeu/ -cine ştie de ce-/ l-a prefăcut într- o stâncă/ o statuie de piatră uriaşă/ care luminează noaptea până departe/ de parcă ar fi acoperită cu foc”. Fenomenul pietrificăriii, al vieţii prinse-cuprinse în timp, apare în reprezententări recurente ale statuilor, stâncilor, în şirul de „movile albe- eroi putreziţi/ eroi putreziţi lîngă marii laşi calcinaţi”, în „oastea împietrită” sau „corabia pietrificată”.

Cea mai spectaculoasă este însă memoria-ecran ce proiectează, imaginează şi revizitează prietenii, afinităţi literare,unde vocabularul trăirilor, emoţiilor este amplificat prin livresc- rătăcind pe străzile Pragăi într-un joc intertextual îl simte pe Kafka prin rândurile lui Virgil Mazilescu, în aceeaşi manieră, prozaismul unei vizite la frizer se petrece în registrul autoreferenţial al lui Cristian Popescu, sau cugetările (în spiritul lui Eco): „când merg la o femeie/ nu mă gândesc la femei/ ci la ce a scris nichita stănescu/ despre femei”.

Amintiri din închisoare dezvoltă o situaţie narativă – un jurnal de celulă în care mare parte din cele treisprezece scene reia cu mici variaţii aceeaşi frază: „Celula în care sunt închis e chiar deasupra mării”- şi consemnează o altă experienţă a conservării trecutului- repetarea obsesivă a aceleiaşi informaţii împiedică uitarea, zăbrelele folosesc la măsurarea timpului. Forţarea memoriei, succesiunea, rularea aceloraşi date riscă alienarea: celula-turn devine celulă- pivniţă, reperele se confundă, şi chiar dacă masca de fier îi e îndepărtată, experienţa încarcerării suprimă amintirile, înfrânge voinţa: „Nu pot să-mi închipui ce se petrece acolo, la cîţiva coţi de zidul meu şi la asemenea adîncime.Uneori aş vrea să fac o încercare, şansele fiind oricum mici, să desprind vreo cărămidă şi să sap într-acolo. Alteori mă gândesc că o fi chiar iadul şi renunţ la idee.”

Readucerea la viaţă a trecutului echivalează şi favorizează trăirea prin procură a emoţiilor şi simultan echilibrează disperarea, uitarea, căderea „uneori cred că nici nu cad/ ci mă ridic spre înaltul unui turn (...) poate că stau pe loc/ şi turnul e cel care/ urcă la nesfârşit.”