O avanpremieră a poemelor din Intimitate era oferită de Angela Marinescu în numărul 15 din 2012 al revistei România literară, unde alături de texte noi erau intercalate o serie de reflecţii-interogaţii: „Pact social între angoasă şi frică. Pact intim. Poezia mea, în derulare, spre involuţie absolută. Asfinţitul cu seara, cu întunericul, cu noaptea, şi iubirea mea inepuizabilă. Acum, soare în derivă; dar cum rămâne cu„renunţarea la scris”. Dialectică? Neseriozitate? Frivolitate? Joc sumbru până la capăt?”.

Proiectul poetic e definitiat şi publicat anul acesta (în Colecţia Clandestin, Editura Charmides, Bistriţa, 2013) sub numele real Angela Marcovici. Este aceasta o strategie poetică, o ieşire din formulă, sau dimpotrivă o pivotare- regresiune în spaţiile minţii şi sufletului? Interiorizare, experienţe intime, nevroze provocate, depresie, moarte, sinucidere, poezia ca modalitate de terapie sunt mărcile mişcării confesive în America anilor 50 explorate de Sylvia Plath şi Anne Sexton – poete în descendenţa cărora numele Angelei Marinescu (sau al Martei Petreu) a fost frecvent rostit. Traseul de la tratament poetic la tratamentul aplicat eului poetic implică o dedublare inclusiv nominală. Revendicarea unei noi identităţi şi în acelaşi timp protejarea celeilalte întretaie întregul volum: „sunt bătrână.sunt inocentă. sunt autistă.sunt mai bolnavă decât un îndrăgostit în preajma sinuciderii” (Autoportret) sau „o fată NU a lui Enrique Vila- Matas” contempland abisul, ori „tipacarescriecusânge” sau „o chinezoaică, înaltă, din lumea asiatică a poeziei, mereu de nerecunoscut, mereu de sprijinit”. Pe măsură ce se alcătuieşte, fiinţa se şi alienează, iar cele mai hazardate, mai primejdioase asalturi asupra raţiunii vin din interior, din „vibraţiile matematice ale suferinţei adânci”, dezechilibrul fiind produs de absenţa poeziei şi a dorinţei de poezie: „aici nu este poezie/ nu este agonie sau moarte/ sau blasfemie/ nu este extaz nu este murdărie/ nu este/ nimic”.

Faza critică din Intimitate este anunţată într-un motto ce închide-deschide calea de acces în infernul personal: „Woyzeck ist werzweifelt.” (Woyzeck e disperat) aparţinând lui Georg Büchner (Woyzeck - unul dintre cele mai influente/ revoluţionare texte din teatrul universal). Disperarea lui Woyzeck este transferată de poetă ca suport în propria-i disperare. George Steiner consideră că secretul piesei, tragedia lui Woyzeck este provocată de incapacitatea sa, a cuvintelor lui de a exprima profunzimea chinului său. Cuvintele de care dispune nu sunt pe măsura tensiunii sentimentelor sale – la fel tensiunea, sugrumarea/ înecarea limbajului fiind una dintre obsesiile poeziei Angelei Marinescu încă din etapele antologate în Var. Represiunea cuvintelor, vina tragică degenerează în alienare: „pe dedesubtul hainelor mele, pe piele, mă linge,/ ca un câine turbat, nebunia”. Şi, ca şi la Woyzeck, boala „exacerbează” sexualitatea până la demenţă, până la trivial, obscen „resimţea, totuşi, o oarecare satisfacţie erotică/ de un roz intens, ca fundul scabros al maimuţelor”. Perspectiva clinică, angrenajele investigării confirmă imposibilitatea delimitării de sine, de boală, deşi măsurile sunt extreme, şocuri electrice-şocuri vizuale, „lanterne cu acumulatori fixate direct pe creier”, ce amintesc imaginea iconică din Portocala mecanică, tratamentul-experiment pentru eliminarea comportamentului ultraviolent al carismaticului huligan – aici cu intenţia de a uita aşteptarea morţii „ce înaintează prin vene,/ ca puma,/ ce distruge pe măsură ce se insinuează”. Rezultă o poezie „de gheaţă”, „nonpoezie”, o „post poezie”, o poezie avertisment scrisă pentru nervii tociţi, pentru „peştii carnivori dinăuntru”, ca singură posibilitate de acomodare, acceptare a duplicităţii („gheaţa din cap mi-a subminat neliniştea şi întunecarea”), a sabotării şi mai ales autosabotării prin opacizarea progresivă: „ochiul meu rapace/ animal de pradă ratat/ ce-şi înfige gheara/ se închide apoi se taie singur se scoate singur din orbită/ ca un chirurg ce este obligat/ să-şi execute abdomenul pe un vas/ naufragiat în largul oceanului/ ochi ce se priveşte drept în ochi/ nici o şansă” – totul e cuprins într-o fişă clinică a deznădejdii.

Pe cât de radical proclamă poeta scrisul o corvoadă, pe atât de desăvârşit reuşesc cele douăzeci şi cinci de poeme din Intimitate, cu emoţia lor tragică, să demonstreze că „acum, poezia poate deveni sublimă”.