Mallarmé

Teatrul – aventură de-o seară, aventură de-o viaţă, marea iubire sau paradisul pierdut? Perspectiva din care alege George Banu să analizeze relaţia sa cu teatrul este cea a erosului, un eros estetic şi euristic, alegere deloc întâmpătoare, pentru că Iubire şi neiubire de teatru (Traducere de Ileana Littera, Editura Polirom,Colecţia EGO-grafii, Iaşi, 2013) este, dincolo de evidenta declaraţie de iubire pentru scenă, actori, regizori, scenografi, pentru tot ce înseamnă teatru, până la argumentarea obiectivă a „neiubirii” şi în final asumarea ei, o autoscopie a unui amor intellectualis, ce pătrunde în sfera cea mai intimă a efuziunii mistice sufleteşti.

Volumul are ca punct de plecare două conferinţe susţinute la Teatru Naţional „Marin Sorescu” (la invitaţia şi cu suportul lui Mircea Cornişteanu şi a lui Nicolae Coande) – De ce mergem la teatru? (30 octombrie 2011) şi De ce nu mergem la teatru? (28 aprilie 2012). Cele 37 de minieseuri, postfaţa, De ce nu am devenit scriitor, şi la final Mica antologie a neiubirii de teatru cuprind complet şi complex încercările iubitorului de teatru, mai mult decât spectator profesionist, spectator deschis provocărilor şi exigenţelor spectacolului (precum reprezentaţia de 12 ore a Condurului de atlaz la Avignon). Sedus de marile întâlniri, spectacolele revelaţie ce revin în discuţie permanent (Prinţul constant în montarea lui Grotowski sau Brook şi Visul unei nopţi de vară, Livada cu vişini în regia lui Strehler) rolul său este de mijlocitor, martor şi memorator al miracolului, „paznic al memoriei”. Este o reconcililiere cu teatrul, cu sine şi mai ales în numele teatrului.

Reconcilierea în teatru. Urmând intuiţia shakesperiană a teatrului ca „lume intermediară”, autorul fixează drept condiţie de existenţă/ supravieţuire a acestuia, situarea entre-deux, apartenenţa simultană la real şi fictiv şi îşi făureşte propriul discurs pe structură dialectică, invocând modelul unui filozof prieten, Heinz Wisman (Penser entre les langues), optând pentru „un mod de a gândi între da şi nu”, între apărare şi contestare. Artă sau divertisment, „sărbătoare a clipei” (Luc Bondy) vs. „blestem al clipei”, durabil şi provizoriu, toate aceste antinomii sunt inventariate pentru a desluşi temeiurile acestor controverse din interiorul teatrului: între nostalgia „operei”, a teatrului de autor (Robert Wilson, Kantor şi Grotowski) şi proiectul teatral politic-poetic ce echivalează improvizaţia cu „şcoala libertăţii”, a toleranţei (Peter Brook - „Living theatre”, Ariane Mnouchkine - „Bread and puppet”, Andrei Şerban - „Squat theatre”), iar concluzia e că toate aceste înfruntări, căutări artistice menţin teatrul viu. Aceeaşi metodă e reluată în discutarea statutului celei mai volatile dintre arte: ceremonie sau imagine secundă? Soluţia nu e disjunctivă, ci integratoare şi afirmă valorile teatrului ca joc, alternare a „proximităţii cu distanţa, a realului cu imaginarul, a secretului cu revelaţia, exerciţiu cultivat de Pirandello şi de Meyerhold, de Ionesco şi de Brook. Dragostea lor pentru teatru se bazează pe seducţia jocului!”- jocul fiind prin esenţa sa imprevizibil, animă şi provoacă, „destabilizator inflexibil” el echilibrează abuzul de iubire pentru teatru.

Reconcilierea cu teatrul. Dozajul critic, distanţa obiectivă, pauza sunt etape pe care le traversează orice „fidel” al teatrului, însă cum e posibilă reconcilierea în plină criză când spectatorul cel „rău” aproape că-l anihilează pe cel „bun”? Epuizat, blazat descoperă limitele transformării, intrarea în ciclicitate şi preferă să refuze spectacolul când sentimentul că „Am văzut toate spectacolele” persistă. Acest ennui mallarméan e depăşit prin distanţare şi revenire când chemarea e autentică şi miracolul e din nou aşteptat şi uneori chiar regăsit: „acum caut Graalul evenimentului excepţional, neprevăzut şi neaşteptat, pe care doar un spectacul unic mi-l va putea oferi.” Puseul, voinţa de împărtăşire a miracolului, spectacolul desăvârşit care trebuie povestit şi celorlalţi îşi are originea într-o miză pe transcendenţă: „Da, scena mă mai poate însufleţi. Sentiment mistic, unic, dumnezeiesc, aş zice, căci de acolo de unde mă temeam că totul e uscat mai poate izvorî iubirea, chiar dacă eu credeam că izvorul a secat!”.

E o dublă reconciliere cu teatrul şi cu sine – aflat în zodia incertitudinii şi a regretelor, a eşecurilor şi a victoriilor, autorul depăşeste autoimpusa condiţie de „exilat estetic” pentru a-şi afirma lucid poziţia de eseist: interfaţă între teatru şi literatură, ce prin amintirile, detaliile, descrierile, comentariile sale declanşează o frenezie a imaginarului precum în această prefrumoasă carte despre teatru, despre o viaţă ca „umbră” a scenei, dar nu în umbra ei.