Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Călători la capătul nopţii

        de Daniela Firescu

„All that is needed for theatre is two boards and passion.” (theatre adage)

 

Cea de a treia ediţie a programului Autorii sunt în sală l--a avut ca invitat pe Valentin Nicolau, cu piesa propusă spre lectură, Păstrează copia şi nu uita originalul, ca eşantion al literaturii prezentului, din categoria „exerciţiilor dramatice în situaţii limită, cu resurse de scenă reduse la minim, poveşti scurte, dar de mare intensitate.”

TEXTUL

Valentin Nicolau, Păstrează copia şi nu uita originalul, Teatru, Colecţia Cuaternar, Editura Nemira, Bucureşti, 2012

Minimalism şi intensitate sunt coordonatele ce figurează subiectul, personajele, toposul şi consecutiv punerea în scenă, fixând idei, înţelesuri, imagini, condensînd sensurile. „Povestire dramatică într-un act”, piesa se joacă în două personaje: Călător 1 şi Călător 2, într-un compartiment de tren, cu o destinaţie aproximativă, un idilic orăşel de munte. Călător 1 este extrovertit, logoreic, îi place să se audă vorbind, să dea lecţii, sfaturi, e o sursă nesfârşită de paremiologie, de enunţuri cu nucleu alegoric: „Azi e ziua de mâine de care-ţi făceai probleme ieri.”, „eu trăiesc în proiecte mari”, „Viaţa e docilă. Dac-o îmblânzeşti la timp şi dacă-i mai aduci aminte din când în când cine-i stăpânul, se supune.”  Discursul său despre toate şi despre nimic nu necesită confirmarea/ replica interlocutorului, e mai mult monolog decât dialog, un fel de validare de sine printr-o enumerare rapidă a poziţiei sociale, intereselor, perspectivelor asupra vieţii.

Călătorul 2 este introvertit, vorbeşte rar, tăcerea lui e mai expresivă decât beţia de cuvinte a companionului său. Dialogul începe odată cu confesiunea sa: a ieşit din închisoare, după 19 ani, victimă a unei erori judiciare. Schimbul de replici evoluează ascendent şi treptat se produce o schimbare, Călătorul 2 începe să se deschidă, vrea să îşi spună povestea, să afle părearea celuilalt.  Acesta nu e interesat de poveste în sine (un tânăr fochist ce trăieşte o poveste de iubire clandestină cu nevasta protectorului său se găseşte implicat într-o crimă, un caz destul de controversat, complicat de un jaf la o casă de amanet), ci de efectele ei mai ales în planul subconştienului. Întrebările ce revin periodic: „Poţi să dormi noaptea? N-ai coşmaruri? (...) N-ai senzaţia că se ţine după tine? Că ţi se zvârcoleşte în faţa ochilor şi atunci îi închizi atât de tare, de te ustură şi te iau durerile de cap?”, „Zici că nu-l visezi deloc pe respectivul?“ combinate cu starea de nervozitate şi teoria coincidenţelor pe care o invocă ambii călători insinuează destul de rapid răsucirea conflictului. Aici este momentul crucial: începută ca o intrigă poliţistă, povestirea dramatică încearcă o transgresare de gen. Michael Holquist observa mai demult „Dacă în povestirea detectivistică există o moarte ce trebuie soluţionată, în noua povestire detectivistică metafizică viaţa este cea care se cere soluţionată.”  Direcţiile spre care se orientează piesa (obscurităţi dostoievskiene, alteritate, psihanalism) rămân în stare incipientă, ambiguităţile sunt clarificate, erorile justiţiei/destinului, îndreptate, finalul respectă canonul clasic.

Experienţa închisorii sistematizată de cel de al doilea călător: „Puşcăria e grea că trebuie să te suporţi pe tine ani în şir. Condamnarea e să vezi cu adevărat cine eşti, când eşti singur doar cu tine.” este trăită de fapt de primul, toată fanfaronada camuflează tensiunea interioară, suspiciunea permanentă, manifestată prin obsesia  menţinerii aparenţelor, izolarea de prieteni, relaţiile pasagere cu femeile. Deşi între cele două personaje se produc răsturnări de poziţii, deşi prin locvacitatea sa Călător1 deţine replici mai ample, iar discursul său pare superficial în comparaţie cu problemele etice, existenţiale, ce-l marchează pe Călător 2, dincolo de problematica răzbunării, a justiţiei poetice, Călător 1 este protagonistul piesei, însă poziţia sa de protagonist e anulată de încadrarea personajelor în manieră reductivă Călător 1- personaj negativ, Călător 2- personaj pozitiv.

Problema sa de identitate e tratată la modul senzaţional- sentimental, punctele nevralgice ale unei teme în vogă (alterarea identităţii, pierderea identităţii, pierderea de sine) sunt atinse colateral, la fel şi replica sa „Păstrează copia şi nu uita originalul!”, replică ce-i va deconspira identitatea este explorată numai la nivelul jocului de cuvinte, în registrul minor în care e plasat personajul. Subtextual însă, există o sugestie destul de puternică a configurării identităţii drept copie imperfectă în umbra originalului. Momentul confesiunii Călătorului 1 rezolvă, completează spaţiile lipsă din reprezentarea faptelor imaginată de Călătorul2: „Eu nu mai puteam fi eu!”- sintagmă ce concentrează adevărata dramă a personajului.

 

SPECTACOLUL

Regia: Mircea Cornişteanu

Distribuţia: Claudiu Bleonţ (Călător 1)

Mircea Cornişteanu (Călător 2)

Piesele în două personaje implică tot felul de probleme, de la compatibilitatea actorilor la efortul constat al acestora la dinamica întregului spectacol, cu atît mai mult într-un spectacol lectură, unde „spectacolul” e mai mult sugerat.

Mircea Corniştenu alege o soluţie ingenioasă, pentru a controla mai eficient intensitatea desfăşurării dramatice alege să citească/ interpreteze rolul unuia dintre personaje (Călător 2) cu fineţe, în nuanţe particulare: mai întâi resemnat, prudent, dar neiertător la final. Distribuirea lui Claudiu Bleonţ în celălalt rol este cea de-a doua alegere inspirată, pentru că acesta, aflat la a doua colaborare cu teatrul lui Valentin Nicolau a detectat un pattern al autorului ce „scrie pe mai multe planuri” şi o oportunitate: „a practica scrisul lui mă pune într-o condiţie foarte bună de a mă cunoaşte pe mine însumi”. El abordează entuziast spectacolul-lectură, şi chiar mai mult, construieşte personajul, compune un profil: individul calculat-cinic, cu un ego supradimensionat, dar identitate incertă. Într-un costum roşu aprins, cu ţinută de dandy & donjuan intră în scenă cu atitudinea celui care „a fentat viaţa”, „s-a descurcat”, „i-a învârtit pe toţi pe degete” şi figurează o tipologie uşor recognoscibilă în societatea actuală. Spectacolul lectură îşi dezvăluie aici intenţia sa primă, cea de „citire” a caracterelor, de decriptare a sensurilor ascunse, şi astfel atât regizorul, cât şi actorul găsesc maniera de abordare a personajelor ca tipologie/ paradigmă, dar mai ales ca prezenţe.

O altă prefacere a textului o reprezintă setarea ambianţei ca prezenţă: sugestia compartimentului ca spaţiu limitat, închis (în continuarea celulei în care unul dintre călători a stat 19 ani), dar mai ales sugestia spaţiului traversat: tunelurile, obscuritatea, întunericul, bezna, pericolul, moartea. Scena de impact maxim este negocierea identităţii, scenă anterioară execuţiei/ uciderii compensatoare: „(Călător 2 îi întinde tăietura de ziar înapoi.) Asta e a ta, să-ţi aduci aminte cum te cheamă, când te-ai născut... Ia-o, e a ta!”, secvenţă de thriller, în tunel, cu scăpărări de brichetă şi zgomot asurzitor.

Prima lectură a acestei piese duet, piese „concert de cameră“, dezvoltă o construcţie simbolică amplă despre simulacrul realităţii şi indivizi captivi în propria lor viaţă, despre spaţii sigure, spaţii nesigure şi traseul dintre ele, şi face uitate minusurile textului ce nu se rupe de conservatorismul, convenţionalismul dramaturgiei realiste.

 

© 2007 Revista Ramuri