Însemnările de călătorie ale lui Patrick O’Brien completează remarcabil un program al Editurii Humanitas care, folosindu-se de jurnale de călătorie şi memorii, pune accentul pe recuperarea unui tablou de epocă al României, văzut şi schiţat de călătorii străini ajunşi pe meleagurile ei. Imaginea celuilalt, prin care ajungi să decriptezi şi să stabileşti comparativ parametrii, spus grosier, culturali ai propriei ţări, este factorul de prim interes în cadrul cercetării antropologice. De data aceasta avem ocazia să ne vedem prin ochii unor străini ce se confruntă uluiţi cu modul de organizare al unui aşa-numit homo balcanicus. Din acest program face parte şi jurnalistul britanic Patrick Leigh Fermor cu cele două jurnale, Între păduri şi ape. La pas spre Constantinopol: de la Dunărea de mijloc până la Porţile de Fier(2015) şi Drum întrerupt. De la Porţile de Fier până la Muntele Athos (2017), ce surprind expresiv şi subtil, în sensul antropologiei subtilului lui N. Panea, o parte dintr-o Românie interbelică. Ethel Greening Pantazzi conturează, de asemenea, imaginea unei Românii stagnante, dar fermecătoare pentru călătorul străin, prin faptul că este necontaminată de urmările revoluţiei industriale occidentale. Atmosfera boemă se stinge odată cu intrarea României în Primul Război Mondial (România în lumini şi umbre, 1909-1919).

Din punct de vedere diacronic, ne-au atras atenţia doi autori străini care călătoresc şi îşi însemnează rutele pe teritoriul Principatelor Române: medicul american James Oscar Noyes, România, ţară de hotar între creştini şi turci (Humanitas, 2016), cu o călătorie realizată în anul 1854, fiind şi prima carte despre români scrisă de un american – „o mărturisire preţioasă a momentului istoric în care «latinii de la Dunărea de jos» pătrund în conştiinţa Occidentului” – şi diplomatul englez Patrick O’Brien, Jurnalul unei călătorii în Principatele Dunărene – în toamna şi iarnă anului 1853 (Humanitas, 2016), asupra căruia ne vom opri aici. Una dintre viziunile occidentale, cele mai comune, asupra Principatelor, şi chiar şi ulterior, asupra României, este, în primul rând, aceasta împărtăşită de Patrick O’Brien şi James Oscar Noyes: o ţară de hotar între creştini şi turci, un element tampon, important din mai multe puncte de vedere pentru marile Puteri occidentale, mai ales pentru faptul că primeşte şocurile brute şi menţine o anumită distanţă între Lumea de Vest şi cea de Est. Jurnalul lui Patrick O’Brien evidenţiază încă de la început această perspectivă, observând şi descriind meticulos intrarea lui cu vaporul de la Constantinopol prin Strâmtoarea supravegheată de armatele otomane, pe de o parte, şi de cele ruseşti, pe de alta.

După ce Rusia, prin încheierea tratatului cu Poarta (iulie 1833), dobândeşte dreptul de a-şi trece flota rusească dincolo de Strâmtori, în caz de conflict cu vreo Putere occidentală, relaţiile cu Occidentul devin tot mai tensionate. Mai ales că multe dintre ţările din Vest desfăşurau deja relaţii comerciale importante pe Marea Neagră, ce constituia, aşa cum am văzut, un punct de echilibru între Puterea occidentală şi Răsărit. Autorul va sesiza chiar şi în timpul scurtei sale vizite, în 1853, că Rusia împiedica, prin diferite strategii ce implicau braţele dunărene, comerţul liber pe Marea Neagră: „Am numărat mai bine de două sute de vase de diferite mărimi ancorate pe fluviu. Unele erau acolo de trei luni, neputând să treacă peste bară! De la începutul lunii iunie, aproape fiecare încercare de a ieşi pe mare se dovedise dezastruoasă şi oamenii par să fi renunţat la gândul de a tăia un canal prin bară” (p. 27). Cu luciditatea omului din afară, care arată şi o atitudine binevoitoare şi împăciuitoare, călătorul crede că această lovitură „în comerţul Brăilei şi Galaţilor” ar fi putut fi evitată „cu puţină voinţă din toate părţile” (p. 27). Voinţa rusească nu va exista, aşa cum vom vedea începând cu mijlocul acelei veri, când armatele ţariste ocupă Moldova şi Ţara Românească, Principatele Dunărene fiind un pretext conflictual serios, ce va intra în atenţia marilor jucători politici. Numărul vaselor britanice prin care România exporta cereale a scăzut dramatic, într-un moment în care în Occident exista o criză a cerealelor, aşa cum s-a întâmplat şi cu importul de produse englezeşti în portul Galaţi. În mod firesc, situaţia îngrijora Vestul, care vedea în demersul Rusiei o nouă încercare de a controla total regiunea strategică a Strâmtorilor, aşa cum mai încercase anterior prin aşa numita „Criză Orientală”, în care Imperiile Ţarist şi Otoman disputau Locurile Sfinte, iar cele două Principate Române au fost ocupate drept „garanţie”.

În acest context politico-istoric, Patrick O’Brien soseşte în România. Călătoria sa este solicitantă şi provocatoare deopotrivă, chiar dacă pe parcursul ei se bucură de sprijinul consulului general britanic la Bucureşti, Robert Gilmore, şi de cel al viceconsulului Charles Cunningham, aflat în porturile dunărene Galaţi şi Brăila, el însuşi fiind o personalitate diplomatică, membru al Camerei Comunelor, în King’s County. La fiecare popas pe care îl face pe rutele sale şi la intrarea în fiecare oraş este aşezată câte o tabără a armatei ruseşti, iar el insistă asupra acestui aspect, ca asupra unui moto ce se regăseşte la începutul fiecărui capitol: „În apropierea hanului erau cantonaţi vreo cinci sute de ruşi.” (p. 51); „De o parte şi de alta a drumului spre Bucureşti, am văzut cantonate grupuri-grupuri de soldaţi ruşi, iar într-un loc am trecut pe lângă o baterie de tunuri grele, aşezate în linie şi îndreptate ameninţător spre drumul ce duce la Giurgiu.” (p. 55); „În preajmă nu erau nici ziduri, nici tufişuri şi abia de se zărea ici-colo vreun copac care să împiedice mişcarea trupelor. Erau cu totul vreo 18 000 de soldaţi.” (p. 61) etc. Uneori se mulţumeşte să observe din depărtare, alteori, când conjunctura este favorabilă, are ocazia să pătrundă temporar în atmosfera de cazarmă. Stilul concis şi limpede al textului conturează o imagine distinctă a armatei ţariste şi a soldatului rus: „Aveau acea privire serioasă, soldăţească, pe care ţi-o dă disciplina strictă. Am observat că e o caracteristică a mai tuturor soldaţilor ruşi pe care i-am văzut în Principate. Fac excepţie tinerii recruţi, încă neformaţi. N-am văzut niciodată vreo urmă de bună dispoziţie la soldaţii ruşi, nici atunci când erau în timpul liber. [...] mii de voci bărbăteşti îngemănate în acelaşi cor strigându-şi credinţa în Dumnezeu şi devotamentul faţă de ţar [...] Pe feţele bărbaţilor acestora nu se desluşeşte nicio urmă de emoţie; au pasul bine măsurat, ţinuta dreaptă; ei ascultă de un ordin, nu de o voce interioară” (pp. 51-52). Imaginea organizării riguroase a trupelor armate contrastează cu o parte a ţării care este „deosebit de bogată şi frumoasă” şi cu locuitorii ei veseli, care îşi vedeau în continuare de rutina lor zilnică, la câţiva metri de artileria de război.

Dincolo de această ocazie oferită cititorului de a se insinua într-o atmosferă pregătită pentru război, cu contraste impresionante, vom afla şi de existenţa multor investitori străini pe teritoriul românesc, chiar englezi, de pildă, care transformau resursele naturale de carne în produse calitative, foarte apreciate la nivel internaţional: „Tocmai datorită acestei abundenţe de carne de toate felurile s-au stabilit urmaşii domnului Goldner în apropiere de Galaţi, iar un alt stabiliment englez, puternic implicat în comerţul cu carne de porc, s-a înfiinţat la Calafat. Proprietarii ambelor stabilimente sunt de părere că, dincolo de salariile mari pe care trebuie să le ofere angajaţilor lor englezi şi de cheltuielile cu transportul, îşi pot vinde marfa mai ieftin în Anglia aşa decât dacă ar cumpăra materia primă din orice piaţă a Marii Britanii sau Irlandei” (p. 54).

Până astăzi, la mai bine de un secol şi jumătate de la Războiul Crimeii, situaţia pare să se fi schimbat prea puţin. Prototipuri greceşti ai primilor misiţi imobiliari încheiau contracte cu boierii care le dădeau un fel de carte blanche pentru o parte a moşiilor lor, să procedeze cum doresc cu micii proprietari şi ţărani. Profiturile sunt foarte mari, datorită pământului roditor şi climei prielnice, dar acestea intră de obicei în buzunarele arendaşilor, care de multe ori devin şi proprietari ai moşiilor. Patrick O’Brien prezintă la acel moment o ţară bogată în resurse, care are neşansa de a fi exploatată conjunctural şi care este consumată de un război costisitor, în care este obligată să hrănească pe rând trupele asupritorilor săi.

Cu toate acestea, imaginea oraşelor portuare Galaţi şi Brăila este fermecătoare. Acestea sunt cu mult mai dezvoltate decât Constanţa, care fusese devastată cu asprime de trupele ruseşti, deşi Compania Austriacă intenţionase să transforme oraşul în port internaţional. Galaţi are chiar un aer cosmopolit, „are un hotel elegant şi confortabil şi o înfăţişare de oraş european prosper” (p. 36), în timp ce Bucureştiul are un aer parizian, cu promenade publice, operă „frumoasă şi spaţioasă ca oricare alta din Europa”, magazine luxoase şi case cu etaj, teatru „strălucitor” care aduna o „aglomeraţie de nedescris”, doamne „îmbrăcate elegant, după moda pariziană”, de o frumuseţe „pentru care sunt atât de renumite” (pp. 56-60).

Formarea profesională îl face pe Patrick O’Brien să fie interesat să cunoască şi să înţeleagă mecanismele politice mai mult sau mai puţin ascunse în spatele fiecărui element cotidian, pentru că absolut sub toate aspectele de organizare a acestor două Principate se află maşinaţiunile politice ale mai multor forţe internaţionale. Aşa cum oferă sentimentul această punere în context a situaţiei politico-istorice a Ţării Româneşti şi Moldovei, ele par însuşi rodul acestor jocuri politice, iar în afară de bogăţia în resurse naturale, singurul element ce ţine de identitatea naţională este un fel de capacitate de detaşare şi de acceptare a lucrurilor aşa cum vin.