Deosebirea dintre etic şi estetic este o problemă resimţită, dar dezbătută frugal, încă din zorii antropologiei. Subiectul a intrat, cum era de aşteptat, şi în atenţia ideologilor postmodernismului antropologic, care i-au acordat o mai mare atenţie. Aceştia observă faptul că şi cel mai „ştiinţific” text antropologic este atins de instrumente estetice, prin chiar faptul că cercetătorul redă realitatea observată prin filtrul experienţelor şi cunoştinţelor proprii. Termenii în care postmoderniştii antropologiei se referă la această natură estetică stau chiar în jocul de cuvinte „traduttore/ tradittore” (James Clifford, Writing Culture: The Poetics and Politics of Ethnography, 1997, p. 39), care explică faptul că în momentul în care o cultură este textualizată, inevitabil se petrece şi o „trădare” a acestei culturi, prin gestul de a vorbi despre o cultură cu un bagaj de cunoaştere viciat de prejudecăţile cu care suntem nonens volens crescuţi. Pornind de la această diferenţă dintre etic şi estetic, trebuie să ţinem cont de faptul că jurnalul antropologic şi jurnalele de călătorie au un pronunţat caracter autobiografic nu numai prin temă, ci mai ales prin scriitură. În timp ce în naraţiunea de călătorie se scrie despre alţii, are loc şi fenomenul de introspecţie care se manifestă prin scrierea despre sine. Ne referim, în acest context antropologic, nu la scrierea autobiografică despre sine, în care accentul cade pe evoluţia în călătorie a autorului, ci la faptul că emiterea judecăţilor faţă de diferitele aspecte observate pe teren este inevitabil influenţată de propriile cunoştinţe sau valori, că are, fără îndoială, urme de subiectivitate. Atitudinea aceasta este considerată de mulţi ca fiind exagerată atunci când este alăturată unui studiu antropologic, dar perfect îndreptăţită atunci când se alocă jurnalului de călătorie.

În ceea ce priveşte spaţiul românesc din secolele XV-XIX, aşa cum este el văzut de străini, avem la îndemână mai degrabă cronici şi notiţe de călătorie redactate de călugări misionari, pelerini, negustori şi alţii, nu şi de antropologi specializaţi teoretic şi metodologic. Este dificil pentru cercetătorii preocupaţi de această perioadă, deoarece ei trebuie să verifice în termeni de veridic şi verosimil fiecare observaţie făcută de călătorul străin şi, de asemenea, să ţină cont de backgroundul cultural al acestuia. Unii dintre ei se mulţumesc să antologheze textele într-o manieră nişată, care lasă cititorului sarcina de a judeca în aceşti termeni, dar care este foarte utilă cercetărilor ulterioare, iar alţii aleg să întreprindă ei înşişi acest demers laborios. În ambele cazuri, rezultatul este unul benefic pentru înţelegerea propriei noastre culturi, dar şi pentru popularizarea unor texte care, altfel, ar fi greu accesibile publicului larg.

Antologia realizată în 2009 de Victor Petrescu şi Mihai Stan cuprinde textele unor călători şi cronicari străini despre evoluţia istorică a oraşului Târgovişte între secolele XV-XIX. Paragrafele cuprinse aici şi extrase din documente mai largi cuprind informaţii ce acoperă aspecte ce ţin de istorie, religie, arhitectură, organizare politică, gastronomie, îmbrăcăminte, trăsături fizice etc. Textele sunt selectate după lucrările Călători străini despre Ţările Române (vol. I-IX), Călători străini în Ţările Române în secolul al XIX-lea (vol. I-IV) şi Cronicari munteni (vol. I-II) şi sunt expuse în ordine cronologică, în funcţie de prima consemnare de acest gen a oraşului, care îi aparţine lui Johan Schiltberger (1396). Cartea este completată în cea de-a doua parte cu pagini din cronicile medievale româneşti, printre acestea numărându-se cele ale lui Gavriil Protul, Balthazar Walther, Stavrinos, Miron Costin, Radu Popescu sau Radu Greceanu.

În ceea ce priveşte textele străine reunite în acest volum, am putut observa un fenomen interesant în legătură cu etica scriiturii. Felix Petrancic (1445, Raguza), al cincilea cronicar în ordinea volumului, a fost trimis în numeroase misiuni diplomatice. La 1 iulie 1522 se tipăreşte, la Viena, De itineribus, un memoriu în care povesteşte, printre altele, şi experienţa călătoriei sale prin Transilvania şi Ţara Românească, prilejuind descrierea „capitalei românilor”, Târgovişte: „Târgovişte, capitala românilor şi reşedinţa osebită a domnilor, «făcută» inaccesibilă nu prin ziduri sau încinsă pe întărituri, ci prin şanţuri, val şi metereze întărite pe dinafară doar cu pari ascuţiţi şi este aşezată între mlaştini care o închid, cu păduri mocirloase şi bălţi, aşa că aproape toată regiunea de jur împrejur este de netrecut. Aceasta este provincia numită Dacia de către antici, colonie a romanilor din care cauză băştinaşii ei şi în vremea noastră se folosesc pretutindeni de graiul latin. Acest neam primitiv, crud, aplecat spre ghicit şi spre prevestiri, ahtiat întotdeauna de jaf şi pradă.” (p. 19).

Cel mai probabil în jurul anului morţii lui Felix Petrancic (după 1517), călugărul franciscan Sebastian Münster vizitează, de asemenea, Târgovişte. Descrierea documentată aici urmează cronologic autorului amintit mai sus. Ea redă întocmai, cu mici adăugiri, descrierea lui Felix Petrancic. Este un semn că, înaintea călătoriei sale, teologul avusese acces la memoriul antemergătorului său: „...capitala Ţării Româneşti şi cetatea de scaun a domnilor este inaccesibilă, «măcar că» nu e încinsă de ziduri sau întărituri de zidărie, ci de şanţ, val şi metereze «întărite» doar cu pari ascuţiţi înfipţi pe dinafară, «şi e» aşezată între mlaştini care se adaugă la păduri mocirloase şi la bălţi, aşa că iarna aproape toată regiunea de jur împrejur este de netrecut. Aceasta este provincia Dacia despre care am amintit mai sus, numită de către antici Colonia romanilor. Din care cauză şi în vremea noastră băştinaşii ei se folosesc pretutindeni de graiul latin. Acest neam este primitiv, crud, aplecat spre ghicit şi spre prevestiri, ahtiat întotdeauna de jaf şi pradă” (p. 20).

Situaţii similare mai pot fi identificate şi în restul cronicilor cuprinse în volumul de faţă. În niciun loc nu este specificată sursa din care unii dintre călători s-au pregătit pentru călătoria lor. În acest punct al analizei noastre, putem discuta în termenii amintiţi la începutul acestui articol. Devine dificil de stabilit ce parte dintre aceste observaţii sunt expuneri veritabile ale realităţii şi ce parte este doar influenţă sau alterare pe calea unor surse exterioare. Imaginea fostei cetăţi de scaun este, în baza acestor argumente, coruptă şi receptorul textului trebuie să fie precaut. Cu atât mai mult, cu cât aceasta diferă de la călător la călător, în funcţie de backgroundul său cultural şi de contextul în care a ajuns în Târgovişte.

Volumul propus de Vasile Panopol aduce în atenţia noastră aceleaşi problematici legate de textul literaturii de călătorie, numai că acesta vine în sprijinul cititorului, prin faptul că verifică el însuşi detaliile surprinse de călătorii străini. Românce văzute de străini nu este o simplă antologie, ci un studiu asupra cronicilor publicate între 1575 şi 1866, care surprind imaginea femeii românce. Cartea de faţă este o reeditare a celei publicate în anul 1943 de către Vasile Panopol (1881-1956), fiu al lui Vasile Pogor, unul dintre fondatorii societăţii Junimea. Demersul său îl completează pe cel al Academiei Române, care a publicat o culegere voluminoasă, intitulată Călători străini despre Ţările Române, aceeaşi pomenită mai sus şi care este greu accesibilă publicului larg. Istoricul decupează din aceasta un segment plin de magnetism – româncele văzute de călătorii străini. Încă de la început, autorul anunţă că nu intenţionează o apologie a femeilor din Principate, ci o recuperare a unei bucăţi de realitate, privitoare la aspectele feminine ale acelei epoci. Descrierile călătorilor străini sunt cu atât mai importante cu cât, spre deosebire de literatura occidentală, în literatura noastră subiectul este evitat atât de cronicari, cât şi de autorii de ficţiune. Informaţiile de origine străină rămân, aşadar, singurul mijloc prin care se poate recupera şi reconstitui o parte din cultura noastră.

Deosebit de meticulos, autorul stabileşte o distincţie între autorii străini: oameni influenţi sau scriitori consacraţi ori simpli amatori sau consuli acreditaţi în Principate. În orice caz, avertizarea lui Vasile Panopol cu privire la eticul surselor este deosebit de importantă şi expusă încă de la deschiderea studiului: „Informaţiile acestor diverşi scriitori trebuie luate în considerare, dar numai cu mare băgare de seamă. Unii dintr-înşii sunt pătimaşi, de pildă Carra, Langeron şi Kuch, poate din cauza neplăcerilor avute în timpul petrecerii lor la noi. Alţii sunt cu totul superficiali sau redau aprecierile lui Cantemir şi Carra, fără chiar măcar a-i cita” (p. 12). Este semnalizată aceeaşi lipsă a citării, în funcţie de care s-ar fi putut măcar identifica sursa informaţiei, ca şi în volumul dedicat cetăţii Târgovişte.

Studiul urmăreşte şi el în ordine cronologică evoluţia relatărilor străine despre spaţiul românesc, debutând cu cea a lui François de Beccarie de Pavie şi Fourquevaux, curtean al regelui Henric de Novara, care vizitează Moldova în 1575. În descrierea sa, acesta apreciază frumuseţea, portul şi delicateţea moldovencelor: „Erau foarte frumoase, fără găteală, cu o cunună de flori în păr, ca să arate că încă sunt de măritat. În treacăt cumpăram de la ele lapte, prepeliţe, ouă, de care uneori erau pline carele până sus; ouăle erau aşezate în vârf şi fetele mergeau pe ele şi se sprijineau fără să le spargă.” (p. 14) Thomas Alberti descrie femeile secolului XVII astfel: „fac toată gospodăria casei, vorbesc liber cu bărbaţii de faţă cu lumea şi singure, căci nu e nicio pază; când aduc de băut sau de mâncat, gustă ele întâi” (p. 15). Vasile Panopol caută să verifice veridicitatea descrierii cu ajutorul surselor existente la vremea aceea. În nenumărate rânduri apelează la autoritatea profesorilor Iorga sau C.C. Giurescu, care recunosc faptul că libertatea femeilor impresiona uşor călătorii turci, de pildă, pentru care izolarea femeilor era un lucru obişnuit. Cartea continuă în acest spirit, în care chestionează în termeni de etic şi estetic, veridic sau verosimil articolele publicate de călătorii străini.

Oricare ar fi metodologia şi modalităţile de abordare ale textelor călătorilor străini, călători care nu sunt de profesie antropologi şi care realizează, în cele din urmă, literatură de călătorie, nu cercetare ştiinţifică, nu putem să trecem cu vederea contribuţia imensă pe care acestea o aduc la înţelegerea unei perioade semnificative de timp (aproape cinci secole) din evoluţia culturală a românilor.