Înainte de J. W. Ozanne, şi alţi scriitori de limba engleză mai vizitaseră Principatele Româneşti. Ne sunt cunoscute jurnalele lui William Wilkinson (1820), James O. Noyes (1854) sau Patrick O’Brien (1854) care au avut, cum se pare, o circulaţie restrânsă în epocă: „Din câte ştiu, niciun englez nu a mai scris vreodată, în limba engleză, o carte despre această ţară” (p. 11). Nu este dificil de verificat, însă, că, spre deosebire de alţi cronicari străini, Ozanne are o atitudine corectă raportându-ne la citarea surselor din care îşi documentează volumul, pentru că, aşa cum bine se ştie, nu este suficient doar un anumit tip de experienţă directă, ea fiind, în primul rând, subiectivă. Pentru realizarea unei imagini complete a fost necesar ca autorul englez să apeleze, atât anterior, cât şi ulterior vizitei sale, la scrierile unor J. A. Vaillant (1844), Elias Regnault (1855) sau Mihail Georgiade Obédénare (1876).

Sub pretextul unui spirit aventurier, J. W. Ozanne acceptă un post pe teritoriul românesc, unde se va opri pentru trei ani. Călătoria sa începe în luna august a anului 1870, când Războiul Franco-Prusac se înteţea. Este momentul în care acesta devine conştient că pregătirile armate din Vestul european aveau să se mute spre răsărit şi că exista pericolul ca un nou conflict de amploarea Războiului Crimeii să degenereze. Principatele Româneşti menţineau şi acum, ca şi până atunci, rolul de tampon în calea Rusiei, numai că, de data aceasta, ele se aliază cu Imperiul Ţarist. Occidentul vede această schimbare de poziţie ca un act de trădare şi nerecunoştinţă. Contextul în care se aflau Principatele la cinci ani după şederea sa în România îl motivează pe englez să scrie o scurtă monografie a poporului românesc, în speranţa că aceasta se va bucura de la fel de multă atenţie, ca şi conflictul politic în care se găsea.

Din punctul de vedere al stilului redactării şi de un real folos pentru necesităţile de natură antropologică, autorul englez se remarcă prin atitudinea sa programat imparţială şi rezervată. El se fereşte, aşa cum notează şi editorul, de entuziasmul francez sau de cinismul german. În afară de contextualizarea istorico-politică sau de unele judecăţi cu privire la opţiunile politico-sociale ale României în Războiul de Independenţă, punctul central al volumului îl constituie clasificarea tripartită a categoriilor sociale: (i.) boierii/ „patricienii”; (ii.) clasa de mijloc şi (iii.) plebeii: „Românii sunt, cu precădere, fie patricieni, fie plebei; clasa de mijloc, cel puţin la oraş, este reprezentată în majoritate de străini” (p. 33).

Descrierea burgheziei române este pitorească. Ne aflăm în vremea lui Caragiale, când Bucureştiul, „oraşul plăcerii” (p.22), este un mozaic de naţionalităţi şi, de aceea, de influenţe în mai toate aspectele vieţii. Ozanne începe prin a stabili cine se încadrează în categoria „boieri”, după care va scoate în evidenţă moravurile specifice acestora. Sunt boieri „gentilomii moldo-valahi”, foşti principi domnitori în Moldova sau Valahia şi copiii acestora, „parvenus greci” aduşi în ţară de domnii fanarioţi, care au uzurpat privilegiile şi averea vechilor boieri. Se pare că, în mare parte, boierii români aveau origini greceşti sau străine, numai puţine familii putând fi considerate pământene – Goleştii, Brătienii sau Grădiştenii. De la observaţia că „odinioară, nobilii erau eroi; astăzi, rangul este asociat cu slăbiciunea, desfrâul şi indolenţa” (p. 34) începe o trecere în revistă a modului de trai şi a deprinderilor căpătate odată cu statutul social. Dintre vicii se remarcă jocurile de cărţi, în „case unde se organizează recepţii în fiecare seară şi sume mari de bani se pierd sau se câştigă”, care atrag după sine dueluri sau ruinare prin ipotecarea moşiilor. Autorul prezintă o mulţime de evenimente menite să ofere o imagine relevantă asupra moravurilor vremii.

Un subiect important pentru înţelegerea poporului nostru, dar şi a gândirii occidentale este obiceiul Bisericii Ortodoxe Greceşti de a permite trei divorţuri. Acesta este motivul pentru care englezul consideră că mariajul nu reprezintă o legătură durabilă în această ţară. Judecând după spaţiul oferit subiectului, putem sesiza o anumită uimire, amestecată cu prejudecăţile societăţii tradiţionaliste englezeşti. El nu se pronunţă în mod direct împotriva acestui obicei, ci indirect, prin citarea lui Saint-Marc Girardin (1801-1873), care, la rândul său, citează un boier român şi publică, în urma călătoriei sale din 1836 în Principate, un articol în presa franceză: „Senzaţia promiscuităţii şi libertatea pe care aceste obiceiuri le oferă sunt o permanentă ameninţare pentru societate” (pp. 38-39). Acesta mai susţine, de asemenea, că şi viciile, în sine, depind în mare măsură de cele ale popoarelor sub a căror tutelă s-a aflat poporul român: „De la ruşi am luat desfrâul, de la greci necinstea, de la prinţii fanarioţi amestecul de josnicie şi îngâmfare, de la turci moliciunea şi aplecarea spre trândăvie. Polonezii ne-au învăţat divorţul şi ne-au adus o mulţime de evrei de joasă speţă, pe care-i poţi vedea la orice colţ de stradă. Iată care ne e starea morală!” (p. 39).

După această completare prejudicioasă, care traduce foarte multe despre caracterul românesc, fie el şi acesta de a se autoponegri, Ozanne abordează un alt aspect şi aduce laudativ în discuţie segmentul feminin, caracterizat printr-o libertate unică, atât în spirit, cât şi în raporturile între genuri, cultivată chiar şi la plebei.

Despre clasa de mijloc aflăm că aceasta este formată aproape în totalitate de străini (francezi, englezi şi evrei de origine poloneză, austriacă sau spaniolă) şi că doar o mică parte din populaţia autohtonă s-ar putea încadra aici: medicii, avocaţii, ofiţerii de carieră şi funcţionarii publici. Ei nu pot aspira la o reputaţie deosebită şi „marea majoritate duc o viaţă grea şi plină de lipsuri” (p. 45) Dintre străini, francezii sunt cei mai simpatizaţi, în timp ce evreii sunt mai degrabă asupriţi de boieri sau de preoţii greci. Autorul găseşte ca explicaţie invidia iscată de faptul că boierii datorează sume uriaşe de bani evreilor care, totuşi, printr-o lege, nu au dreptul să deţină pământ în Moldo-Valahia.

Dacă elementul străin reprezintă un factor important în formarea aristocraţiei şi a clasei de mijloc, clasele de jos sunt întruchiparea trecutului, cele care conservă obiceiuri şi comportamente primitive şi originale: „Dacă vorbim despre ţărani, situaţia se schimbă. Ţăranul este românul pur et simple, fără nicio poleială de faţadă. Este moştenitorul glorioaselor tradiţii care se pierd în negura vremurilor. S-a încovoiat sub jugul unor generaţii întregi de tirani şi împilatori, dar inima i-a rămas curajoasă şi veselă, iar el este mereu gata să ierte şi să uite” (p. 51). Putem sesiza încă de la începutul acestui capitol un soi de afecţiune şi respect faţă de românescul autentic. „În orice ţară, cel mai interesant subiect de observaţie sunt clasele de jos, de a căror forţă şi tărie depinde întreaga comunitate” (p. 51). Observarea ţăranului îl aduce pe J. W. Ozanne mai aproape de spiritul românesc original, care rămâne neînduplecat în faţa influenţelor străine. Jurnalistul surprinde un spirit liber şi pur care, în ciuda sărăciei, îşi duce cu seninătate viaţa de zi cu zi. Costumul popular îl impresionează pe călător mai ales prin faptul că s-a păstrat astfel din vremea împăratului Traian, „după cum reiese din comparaţia cu îmbrăcămintea prizonierilor daci înfăţişaţi pe columna triumfală” (p. 53). În 1867 au fost expuse la Paris broderii şi covoare lucrate de ţărani români, fiind foarte apreciate.

La marginea acestei împărţiri sociale se situează ţiganii. Foarte des întâlniţi, ei sunt, cu toate acestea, extrem de exotici pentru toţi străinii care vizitau Principatele; nu există nicio descriere a Principatelor în care să le fie ignorată prezenţa. Asociaţi muzicii şi petrecerilor în aşezările urbane şi sărăciei şi spiritului nomad la marginea oraşelor, aceştia sunt prezentaţi dintr-o mulţime de perspective. Ozanne abordează un aspect inedit, şi anume raportarea lor la fenomenul religios, care se bazează pe armonia fenomenelor astronomice (p. 64).

Autorul realizează şi o descriere cuprinzătoare a sistemului de guvernământ, ce se încheie cu prezentarea Codului lui Vasile Lupu, domn al Moldovei între anii 1634 şi 1654, încercând prin aceasta să împărtăşească cititorului străin încă puţin din esenţa românească. Dintre cele patruzeci de articole cuprinse în codice, Ozanne selectează, uneori cu surprindere, alteori cu admiraţie, câteva care sunt paradigmatice pentru acea vreme: „9. Acela care, împins de nevoie, va fura numai ca să aibă ce îmbrăca şi hrană cât să nu moară de foame va fi iertat.; 39. Acela care, cedând în faţa iubirii, întâlneşte o fată pe stradă şi o îmbrăţişează, nu va fi pedepsit deloc.; 40. Boieria e o povară. Drept urmare, nici boierii, nici fiii lor nu vor fi condamnaţi la galeră ori trimişi în ocnă, dar vor fi izgoniţi o perioadă mai lungă sau mai scurtă. Nu pot fi spânzuraţi, traşi în ţeapă, nici târâţi pe străzi, ca răufăcătorii de rând, însă pot fi decapitaţi” (p. 77).

O atenţie deosebită este acordată legendelor româneşti care au, în general, ca subiect dragostea şi aspecte ce ţin de universul religios. Legendele sunt foarte importante pentru a pătrunde în spiritul unui popor, deoarece ele sunt păstrate cu grijă şi transmise din tată în fiu, generaţii de-a rândul. Această cultură orală influenţează modul oamenilor de a se raporta sau chiar de a-şi explica anumite evenimente sau manifestări cotidiene. Putem conchide din legendele colectate de călătorii străini (O’Brien, Noyes, Former şi alţii) că firea românului este una mai degrabă romantică şi aplecată spre tragism. Trebuie să ţinem cont, însă, şi de faptul că această imagine este una construită de observatori subiectivi prin preferinţele lor de a integra unele legende în detrimentul altora în prezentările lor. Portretul românilor devine, astfel, şi o oglindire a propriei predilecţii pentru un anumit tip de atitudine faţă de diferitele aspecte ale vieţii.

În continuare, sunt dezbătute subiecte ca biserica, agricultura şi comerţul, originea poporului, limba şi literatura, educaţia, obiceiurile şi datinile, pentru a se încheia cu o privire de ansamblu asupra situaţiei politice. J.W. Ozanne încearcă să ofere o imagine cât mai complexă a Principatelor Române şi să păstreze în acest timp o atitudine neutră faţă de un popor în mijlocul căruia a trăit pentru trei ani şi de care s-a apropiat emoţional.