Scurtele istorii sunt, în general, privite cu reticenţă, de vină fiind conţinutul mult prea succint şi, deci, insuficient pentru căutările aprofundate. Ele au, în primul rând, rol de familiarizare şi de a trece în revistă, în ordine cronologică, subiecte de interes larg. Nu acelaşi lucru am putea să spunem despre cartea lui Mark Forsyth. Mânată de o curiozitate firavă în legătură cu un subiect destul de neobişnuit, am avut totuşi aşteptarea unei înşiruiri de date sociologice. Aşadar, m-am bucurat anticipat de faptul că avea să fie „scurtă”.

L-am descoperit, altfel, pe autorul britanic care, se pare, este la prima abatere de gen. Înainte publicase doar cărţi despre etimologia şi istoria limbii engleze. Mi-l imaginez ca pe un profesor relaxat, foarte îndrăgit de studenţii săi. Asta dacă vorbeşte precum scrie, şi mă gândesc că este aşa, deoarece stilul său este cu siguranţă unul în spiritul oralităţii, oricum foarte departe de cel consacrat termenului „istorie”. Cu toate acestea, jurnalistul chiar asta face – trece în revistă „cum, de ce, unde şi când s-au îmbătat oamenii, din Epoca de Piatră până în prezent”.

Modul personal şi ludic nu afectează cu nimic încrederea în date. Ele respectă metodologia de colectare şi se bazează pe însemnări istorice, antropologice şi autorul urmăreşte, atunci când este necesar (şi este, de multe ori), reprezentările alcoolului şi ale beţiei în mitologie.

Primele două capitole, „Evoluţia” şi „Preistoria consumului de alcool”, ce debutează într-un, ceea ce se va dovedi, stil caracteristic, cu „înainte de a fi oameni, am fost băutori” (p. 14), prezintă o teorie pe cât de interesantă şi hilară, pe atât de riscantă: motorul civilizaţiei sau, altfel spus, punctul de plecare al dorinţei de sedentarizare născătoare de civilizaţie şi cultură, a fost producerea alcoolului, pentru care era obligatoriu să te aşezi, să cultivi cereale şi apoi să aştepţi ca acestea să fermenteze. Emite ipoteza pornind de la cea mai veche construcţie cunoscută – Göbekli Tepe, Turcia – ce datează aproximativ din anul 10.000 î.Hr., adică înainte ca oamenii să se sedentarizeze şi să înceapă să facă agricultură (p. 24). Zona nu prezintă urme de locuinţe în jurul construcţiei care are forma unui templu, posibil ridicat de vânători-culegători. Aceasta, de altfel imensă, este prevăzută cu bazine mari de piatră care, foarte interesant, conţin urme dintr-o substanţă chimică, numită oxalat, rezultată din amestecul apei cu orzul, amestec ce poate fermenta ulterior în bere. Alte teorii sugerează că locul nu ar fi fost totuşi unul de întâlnire pentru vreun „banchet” inter-tribal şi că berea ar fi fost folosită drept monedă de plată pentru construcţie sau că oamenii doar mâncau împreună acel orz înmuiat în apă.

Trebuie să recunoaştem că teoria lui Mark Forsyth nu este chiar trasă de păr şi oferă şi câteva argumente pentru care oamenii ar fi început să facă agricultură din dorinţa de a consuma acest alcool „epipaleolitic”. Ele ţin de importanţa vitaminei B sau de uşurinţa de a fi produs şi păstrat, însă cel mai important argument ţine de impulsul cultural: „Dacă berea merita să te deplasezi pentru ea (iar Göbekli Tepe sugerează că merită) şi dacă berea era o băutură religioasă (iar Göbekli Tepe sugerează că era), atunci chiar şi cel mai împătimit vânător putea fi convins să se aşeze într-un loc şi să cultive nişte orz bun pe care să-l transforme în bere. Şi astfel, pe la 9000 î. Hr., am inventat agricultura pentru că voiam să ne îmbătăm în mod regulat. De aici au rezultat două lucruri. În primul rând începem să avem dovezi arheologice concrete şi indubitabile ale existenţei pilelii. Vinul e bun în acest sens pentru că lasă reziduuri de acid tartric. Astfel de urme au fost descoperite în China şi datate în anul 7000 î. Hr. Urme ulterioare au fost găsite în Iran şi apoi s-au răspândit spre vest, în bazinul Mediteranei. Sigur, e posibil ca vinul să se fi răspândit în sens invers. Acestea nu sunt decât nişte şoapte arheologice în mijlocul unei mari tăceri. Al doilea rezultat, mult mai puţin important, a fost civilizaţia” (pp. 25-26). Fragmentul este reprezentativ pentru modul de prezentare a datelor cuprinse în volum, unde seriozitatea se împleteşte cu spiritul ludic şi relaxat, fără a compromite scopul iniţial – de a trece în revistă principalele manifestări bahice de-a lungul istoriei.

Începând cu Göbekli Tepe, băuturii îi revine şi o funcţie mistico-religioasă, iar din acest punct de vedere istoria este deosebit de generoasă cu înregistrările. De la sumerieni până la egipteni şi greci aceasta are funcţia de a stimula facultăţile mistice ale naturii umane. Creează halucinaţii şi înăbuşă realitatea obiectivă. Aceasta atrage după sine şi alte utilizări care marchează mai mult cultura romană şi civilizaţiile mai apropiate zilelor noastre, care folosesc băuturile alcoolice în scopul manipulării maselor. După cum vom observa, manipularea se desfăşoară bidirecţional. Dacă la ruşi, clasele conducătoare erau îngrijoarate că poporul rus s-ar putea trezi, impuneau beţia şi „orice binevoitor care încuraja moderaţia sau o noapte liniştită petrecută acasă era arestat” (p. 218), societăţile asiatice, englezeşti şi americană au instituit prohibiţia, văzând rezultatele devastatoare ale acoolului asupra membrilor lor, aşa cum făcuse cu mult timp înainte şi societatea mayaşă. Abordările diametral opuse comunică foarte multe despre strategia politică a fiecărui popor şi, prin asta, despre modul de raportare al membrilor conducători la mase. Ar fi o neglijenţă să discutăm, totuşi, în termeni de consideraţie, compasiune, dorinţă de progres în opoziţie cu oligarhia, favoritismul, elitismul şi aşa mai departe. Un lucru atât de arhaic, izvorât din puterea instinctului şi care s-a manifestat sub diferite forme odată cu civilizaţia umană, vorbeşte despre spiritul popoarelor, aşa cum omul vorbeşte la beţie – adevărul necosmetizat, care lezează sau nu în funcţie de propria concepţie despre viaţă, politică şi dezvoltare.

Mark Forsyth nu se aventurează, nu aprofundează această sursă greu de epuizat, nu categoriseşte în acest sens. Doar prezintă fapte şi reuşeşte să decupeze fragmente de istorie şi ne face pe noi să călătorim alături de el, să bem la masa principalilor formatori ai istoriei. Poate că aceasta este una dintre cele mai importante şi originale contribuţii ale sale în redactarea unei scurte istorii între multe altele. Înclinaţia sa spre naraţiune şi talentul literar sunt atuurile pe care se bazează: „Aşadar, să presupunem că suntem cu toţii călători. Cândva la sfârşitul secolului al XV-lea. Ne e sete şi ne oprim într-un sat să bem o halbă. Cum e? Bun, mai întâi trebuie să găsim berăria. Încă e marcată cu un băţ. [...] Vom găsi uşa deschisă. Aşa cere legea, excepţie făcând perioadele de iarnă grea. [...] Din această cauză probabil că înăuntru curentul trăgea îngrozitor, dar frigul şi curentul erau realităţi aproape constante ale vieţii medievale [...] Locul nu arată ca o cârciumă, ci ca bucătăria cuiva, ceea ce şi este. Undeva în încăpere e un butoi cu bere. Mai sunt câteva taburete şi bănci, poate una sau două mese pe capre de lemn [...] Persoana în a cărei casă ne aflăm e aproape cu siguranţă femeie. Fie că îşi prepară berea la faţa locului, fie că o cumpără din altă parte, profesia e una preponderent feminină [...] Deci ne aşezăm. Gazda ne toarnă de băut într-un vas de lut. De obicei vasul e vopsit cu negru în interior [...] Salutul standard pentru un străin care intra într-o berărie era «Ce mai e nou?» [...] Aşadar, pălăvrăgim şi bem. [...] Plătim la sfârşit. Dacă suntem din partea locului , putem bea pe datorie săptămâni întregi. Altfel, poţi plăti printr-un fel de troc. Poţi oferi aproape orice în schimbul unei halbe – o găină, de exemplu” (pp. 146-150).

În această manieră, ne aşezăm, pe rând, într-un bar sumerian, apoi participăm la Festivalul egiptean al Beţiei şi experimentăm apariţia epifanică a lui Hathor, nu avem încredere în abstinenţii greci, ascultăm libaţii şi glume deocheate la Simpozionul Grecesc, bem doar cu ocazia ritualurilor în China, vedem că oamenii îmbrăţişează creştinismul mai cu drag pentru că este extrem de permisiv cu privire la beţie, suntem aşezaţi în locul cel mai neînsemnat şi ignoraţi ca o formă de umilinţă publică la Conviviumul Roman, bem în sala miedului împreună cu vikingii până vine Bâtlanul Uitării, în timp ce în Orientul Mijlociu trebuie să aşteptăm viaţa de apoi pentru asta, ne-am familiarizat deja cu aspectul cârciumilor medievale, ne facem pulbere cu aztecii, doar când este permis (în restul timpului se preferă psihotropicele) şi începem să prindem gustul tăriilor pe străzile londoneze, apoi pe vaporul spre Australia, într-o cârciumă din Vestul Sălbatic, într-un kabak rus administrat de stat sau într-un local clandestin în America din anii prohibiţiei.

Oricum, de ce, unde şi mai ales oricând am bea, un lucru devine cert: alcoolul şi tot ceea ce implică drumul său de la producţie la consum a fost unul dintre factorii de mare influenţă în orânduirea societăţilor. Este adevărat că la unele a fost într-o foarte mare măsură, cum este cazul vikingilor la care zeul suprem este tot una cu zeul beţiei şi viaţa se desfăşura doar în jurul acestei plăceri, iar la altele s-a încercat suprimarea sa, dar fie şi această încercare de suprimare a pus în mişcare pârghii politico-economice care au atras atenţia asupra alcoolului şi au făcut să crească în importanţă. Dacă este să încheiem în termenii lui Mark Forsyth, făcând apel la Ferma... lui Orwell, „animalele se revoltă pentru că domnul Jones, fermierul, e un beţiv. La sfârşitul poveştii, animalele trag cu ochiul prin fereastră la porcii care acum beau bere şi acela e momentul în care îşi dau seama că porcii au devenit oameni” (p. 237), va trebui să concluzionăm că, într-adevăr, alcoolul a fost unul dintre impulsurile semnificative în construirea civilizaţiei. Cât de convingător reuşeşte să fie acesta, rămâne la latitudinea publicului, dar trebuie să apreciez totuşi că aceasta este o scurtă istorie în aburii căreia mi-a făcut plăcere să citesc.