Nimeni mai nimerit ca Daniel Cain, spe-cialist în relaţiile diplomatice româno-bulgare, să editeze manuscrisul lui Nicolae S. Şucu, împreună cu studiul introductiv şi cronologia evenimentelor de război cuprinse între anii 1908-1919, cu accent pe România şi Bulgaria. Autoportretul realizat de Nicolae Şucu este reprezentativ pentru tot ceea ce însemna viaţa reală, neromanţată, a milioanelor de oameni direct implicaţi în război. Cu o biografie complexă, autorul acestui jurnal reprezintă prototipul călătorului. Împins de un spirit aventurier, străbate Muntenia, Dobrogea şi, apoi, Bulgaria, după ce nici şcoala, nici părinţii nu îl conving să se aşeze. Nici faptul că îşi formează o familie în Bulgaria nu întrerupe oscilarea continuă de-o parte sau de alta a graniţei, motivată fie de contexte nefavorabile, fie de spiritul său mobil.

După ce dezertează din armata română, în care a fost forţat să se înroleze în timpul unei vizite la părinţi, luptă impus de partea Bulgariei în cele două Războaie Balcanice şi în Primul Război Mondial. Se botează Nikolai Kostadinov Spirov şi se declară cu 7 ani mai tânăr în actele oficiale (născut 29 mai 1893, în loc de 29 mai 1886, data reală). Dezertează, cu prima ocazie, şi din armata bulgară, însă nevoia de forţe armate face, pe rând, cele două ţări să închidă ochii la ilegalităţile comise pe teritoriul celeilalte.

Fascinanta poveste de viaţă a acestui român este marcată de dorinţa de libertate exprimată prin toate tentativele sale de a fugi, a dezerta, de a lăsa în urmă şi de a nu prinde rădăcini. În ajutorul, uneori nefast, spiritului său liber se întâmplă şi multe evenimente nefavorabile stabilităţii.

Manuscrisul de numai 65 de pagini este o descoperire curioasă şi destul de singulară în istoria literaturii noastre. Provenit din arhiva Nicolae Iorga, atrage atenţia abia în anul 2015, când Daniel Cain se documentează în Biblioteca Academiei Române. Cu un destin neobişnuit de partea sa, Nicolae S. Şucu are şi un dar al povestirii: „Memoriile sale se citesc ca un scenariu de western, în care suspansul punctează fiecare secvenţă” (p. 12). Martor al unor evenimente cu mare impact istoric, el poate fi considerat un supravieţuitor al epocii sale prin faptul că devine reprezentantul „tuturor anonimilor prinşi asemenea lui în vâltoarea acestei istorii” (p. 13).

Editorul face, în studiul introductiv, o prezentare a fenomenului dezertărilor, dar şi a amnistiilor, în contextul războiului. Graţierea dezertorilor era prilejuită în mod obişnuit de evenimente politice importante, de pildă, venirea la tron a regelui Ferdinand, ce atrăgea după sine clemenţa regală. Dobrogea era considerată atunci „o ţară blestemată cu care Europa ne-a năpăstuit dându-ne-o” (p. 14 apud Ioan N. Roman, 1905), o provincie populată de diferite etnii, care s-ar fi dorit romanizate complet, fiind „în starea cea mai de decadenţă în ceea ce priveşte agricultura, comerţul şi industria şi asupra locuitorilor ei, care sunt cea mai mare parte tătari, turci şi alte naţiuni, lipsiţi de cea mai mică cultură intelectuală” (p. 15 apud Teodor T. Burada, 1880). Era, deci, un teren propice pentru colonizări, iar prin legislaţia din 1882 puteau fi împroprietăriţi acolo doar cetăţeni români. Este adevărat, fără drepturi politice, dar gândul împroprietăririi şi al posibilităţii practicării transhumanţei atrage în Cadrilater şi români din România veche, care vedeau în acest ţinut liber un loc al noilor începuturi, potrivit mai ales acelora care încercau să evite braţul legii. În această categorie se aflau şi dezertorii. Înainte de Primul Război Mondial, în timpul celor două Războaie Balcanice, teritoriul era o miză pe cât de dorită, pe atât de nesigură, pentru că cetăţenii de etnii diferite ar fi putut să se răzvrătească în timpul luptelor româno-bulgare. Ca destin, Dobrogea este un fel de soră imobilă a lui Nicolae Şucu. Negocierile politice o plasează când de o parte, când de alta a graniţelor româneşti. Când, prin Tratatul de Pace de la Neuilly, se recunoaşte graniţa româno-bulgară stabilită în vara anului 1913, ciobanul român este martorul unor evenimente sângeroase de mare consum identitar, pe care îl va birui abia spre finalul vieţii.

Jurnalul debutează cu motivarea unei chemări spre călătorie, coordonată de visul de a trăi un „trai foarte bun şi fericit” (p. 64), inspirat de poveştile tatălui său, care reuşise să evite serviciul militar şi a fost cioban. Asociind încă de mic meseria de cioban şi renunţarea la armată cu libertatea şi fericirea, el începe să se comporte şi chiar să se îmbrace ca un cioban, chiar dacă nu are oi: „aveam şi făceam nişte aere de mocani cu mii de oi” (p. 64). Curând, de frica unei pedepse domestice violente, fuge de acasă şi intră ajutor la ciobani alături de care călătoreşte, nu fără pericole: „Am dus un trai cu totul ciobănesc timp de 5 ani, vara la munte cu urşii şi aerul curat, iarna la baltă, pe locuri şese, cu lupi şi furtuni groaznice de zăpadă” (p. 72). În toamna anului 1902 se retrage în Bărăgan pentru un trai mai uşor. Acolo devine un „crai”: „cât câştigam atâta cheltuiam, umblând din târlă în târlă, din ciocoi în ciocoi” (p. 75). După un accident, în care crede că ucide pe cineva, se refugiază în Dobrogea, iar de acolo fuge la Brăila, unde trece fraudulos graniţa în Bulgaria. Măcinat de singurătate şi dorul de patrie, trece de câteva ori graniţa înapoi. Să fie din nou cioban, capătă valenţe aproape mistice, este fericirea regăsirii unei voci interioare: „Am găsit şi români, tot dezertori, de prin Dobrogea. Erau argaţi şi servitori pe la birturi şi localuri. Am vorbit într-o noapte cu unul care mi-a spus că meseria pe care o caut eu pot să o găsesc numai în Pazargic şi în jurul Pazargicului” (p. 104).

Are o viaţă bună ca cioban, acolo. Învaţă turcă şi bulgară şi se bucură de prietenia unui alt cioban român, Gheorghe. Gheorghe este ucis cu brutalitate, iar crima îl face pe prietenul său să aibă din nou îndoieli cu privire la locul în care se află: „A stat acolo 3 zile. Începuse a mirosi, nu-mi dădeau voie să-l înmormântez pentru că se aştepta să vie la faţa locului Autoritatea. I-am făcut umbră cu frunze şi crengi ca să nu-l ardă soarele. Mi-am plâns soarta că şi eu sunt în Bulgaria. Bulgarii care se adunau în jurul mortului erau tot rude de-ale criminalului şi vorbeau că nu-i nimic, un mocan, câţi mocani de aceştia i-au cântat corbii prin păduri şi pietre” (pp. 109-110). Cu toate că se căsătorise între timp cu o bulgăroaică, evenimentul îl face să treacă graniţa înapoi în România, profitând de legea amnistiei pentru dezertori. Încearcă, fără succes, să trăiască împreună cu soţia bulgăroaică în casa părinţilor lui. Nevoit să-şi continue stagiul militar, dezertează din nou şi se reîntoarce în Bulgaria. Şi acolo este obligat să se înroleze în rândurile armatei bulgare, în războiul împotriva Turciei: „Nu prea mă trăgea inima să fiu soldat bulgar, dar fiind contra turcului, şi eu ştiind că turcul a fost întotdeauna duşmanul cel mai cumplit al Creştinismului, m-am dus” (p. 115). Când Bulgaria se întoarce împotriva aliaţilor ei şi România atacă Bulgaria, Nicolae Şucu trece de partea României. În anul 1915 trece la cetăţenia română şi familia lui, pentru a-şi păstra terenurile agricole din Cadrilater.

Urmează o lungă perioadă de război, în care soarta îl aduce din nou de partea bulgară. Ororile războiului sunt descrise cu mare acurateţe şi un puternic impact emoţional. Este războiul celor mulţi, a căror traumă înmărmureşte. Pentru generaţiile care nu au experimentat războiul, manuscrisul este o înţelegere a realităţii de dincolo de cifre şi date istorice. Au fost vremuri rele, ce desfigurează suflete şi numai spiritul său aventurier şi capacitatea de a se adapta oricărei situaţii îl salvează şi îl păstrează autentic. Conflictul interior permanent emoţionează şi îi spală păcatele: „Ah! Nu pot uita când îmi aduc minte de faptele lor, urăsc şi copiii mei care îi aud vorbind bulgăreşte, pe soţia mea care este bulgăroaică. De când sunt demobilizat au trecut două luni, până acum, când scriu aceste rânduri, şi nu am ieşit afară din curte ca să mă întâlnesc cu bulgari, pe care nu îi pot privi” (p. 151).

Povestirile de război şi momentul condamnării la moarte par opera unui romancier. Drumul spre eşafod aminteşte de Apostol Bologa. Se poate observa o evoluţie atât a modului de exprimare, cât şi în personalitatea acestui cioban. Dacă la începutul manuscrisului, preocupările sale erau limitate la supravieţuire, libertate şi bunăstare personală temporară, călătoriile, trecerile de o parte şi de alta a graniţei, jocul periculos cu moartea îl maturizează, îl fac un bărbat puternic, dar empatic şi reflexiv, receptiv şi un bun cititor de oameni: „Dar ce mi-a zis acest bătrân? Nimic ca să simt, nimic ca să mă înduioşeze, nimic să plâng, nimic smuls din sufletul lui, nimic din inima lui ca să mă pătrunză. Dimpotrivă, un nu ştiu ce vag neaccentuat, comun, pentru toţi, un nu ştiu ce umflat, şters unde ar fi trebuit să fie adâncime, şters unde ar fi trebui să fie simplu, un fel de cuvântare sentimentală sau elegie teologică. Şi cum să fie altfel? Acesta doar e preotul oficial al închisorei” (p. 203).

Manuscrisul are o încheiere moralizatoare: „Ah! Rău este printre străini ca desculţ prin mărăcini! [...] Cel ce va face ca mine ca mine să se chinuiască” (p. 211). Îşi exprimă regretul de a face pe teritoriul ostil tot ceea ce a încercat să evite în România. Înţelege asta drept blestem părintesc sau ceresc, dar rămâne iubitor de Dumnezeu: „dar... bun e Dumnezeu” (idem). Este rezumatul unui suflet rătăcit, care se regăseşte, pentru că acum ştie. Nu cred că ar fi putut fără toate aceste călătorii. Ediţia este îmbogăţită cu fotografii din acele vremuri, care introduc cititorul în atmosfera lor.