La un prim contact cu volumul francezului Grégory Rateau, un căutător de mijloace auxiliare de reflecţie antropologică ar putea să se entuziasmeze la gândul că-şi poate vedea, ca în alte rânduri, prin ochii celuilalt, ai străinului, reflexia propriei culturi. Observaţiile comparative sunt de cele mai multe ori intrigante şi constituie, recunosc, o plăcere vinovată, dar care a venit întotdeauna în sprijinul conturării şi maturizării unei viziuni proprii asupra lumii. Cartea debutează în această notă, scurtele schiţe surprinse pe străzile bucureştene sunt terenul pe care poţi întâlni aceste mici delicii comparatiste, însă, pe măsură ce înaintăm în lectură, acestea scad în intensitate, iar tablourile locale devin mai degrabă un prilej de terapie prin călătorie, lăsându-ne, altfel, oportunitatea de a ne concentra şi asupra acestei valenţe tămăduitoare a drumului.

Pentru autor, debutul călătoriei în România a reprezentat la acel moment o escapadă din cotidianul rutinat, umbrit de o depresie severă, pe un fundal autoreflexiv şi romantic ce acutizează pe de-o parte sentimentul inutilităţii vieţii, iar pe de altă parte, nevoia unei călătorii care să îl scoată din acest impas. Astfel, oferta unui proiect de documentare în mijlocul naturii, chiar şi în România, este o gură de aer binevenită. Prima lui întâlnire este cu Bucureştiul aflat în proces de modernizare, „într-o ţară care se mişcă şi vinde la rândul ei visul consumului pentru toţi” (p. 11), în contrast cu vestigiile rămase după cutremurul din 1977. Mersul cu tramvaiul numărul cinci este o imersiune în realitatea citadină brută, în deplină opoziţie cu atmosfera „comună” de acasă, o realitate care îl îndeamnă la reacţii active, anume, acelea de a surprinde imediat, în cuvinte, scenele la care este martor, rămânând însă mereu conectat la un acasă care devine obiectul acelei analize comparatiste de care pomeneam la început.

Face eforturi să înveţe limba română şi să-şi ascundă accentul străin: „nu mai vreau să fiu considerat turist sau călător aflat în trecere, încerc să-mi ascund accentul şi, chiar dacă tentativele sunt inutile şi impostura e repede demascată, mă străduiesc, depun un efort pe care nu-mi amintesc să-l fi făcut vreodată în trecut” (p. 19). Conştientizează apoi motivul real al călătoriei sale, acela de a evada, şi îşi dă seama că acesta intră în conflict cu realitatea şi că, dacă perseverează în căutările sale introspective, poate rata „frumuseţile” din jurul său, care „nu-l suprimă în niciun fel pe cel care eram, dar sunt convins că vom ajunge să fim cu mult mai bogaţi din punct de vedere spiritual” (p. 25). Scrisul devine o procedură de aliniere la propria persoană, care se lasă purtată de micile deraieri cotidiene, fie ele şi exterioare: „Mă hotărăsc atunci să aştern pe hârtie aceste câteva cugetări, ca să preiau cât de cât controlul asupra mea” (p. 30).

În periplul său, îşi înfrăţeşte sufletul hoinar cu un alt călător reprezentativ pentru literatura română, Panait Istrati, pe care îl reciteşte mereu, întrebându-se cum s-ar raporta acesta la schimbările actuale din peisajul arhitectonic românesc: „Mă întreb ce-ar crede Panait Istrati despre această Românie nouă, despre aceste parcuri, ultime vestigii de aici ale regatului naturii pe care o îndrăgea şi despre barurile pline şi populate astăzi de aceiaşi bogătani care mai ieri îl persecutau. Ar găsi cu siguranţă unicul spaţiu, oricât de mic, în care să se poată aşeza liber şi să citească, să citească până la orbire, înainte ca ultima pagină să-i fie smulsă din mâini cu brutalitate” (p. 105). Încearcă să participe la micile desfăşurări ale sacrului, influenţat şi de o românească „fire poetică indisociabilă de iubirea de sacru” (p. 23) şi se opreşte în faţa bisericilor făcând semnul crucii sau reflectând asupra automatismului în sine care, în esenţă, reprezintă principiul oricărui ritual religios.

Călătoria alături de iubita originară din România, România profundă cu rădăcinile ei înfipte în rural, este şi un prilej de reconectare şi reconfirmare a unei relaţii bazate pe iubire şi admiraţie, iar semne în acest sens apar sporadic în volum, suficient ca să coloreze discursul autoreflexiv ori orientat spre cunoaşterea noului mediu: „Înţeleg mai bine de unde îi vine vitalitatea incredibilă – a ştiut să păstreze un paradis pe care-l cultivă, neavând nevoie să-l mai caute prin lume, rădăcinile fiindu-i temeinic înfipte aici şi acum. O privesc alergând spre mine parcă fără să atingă pământul, sălbatică, luminoasă, pământeană şi aeriană totodată” (p. 69).

Micile portrete se conturează conştient sub grija privind modalitatea de a împărtăşi obiectiv şi altora impresiile: „După trecerea acestei euforii şi a dorinţei puternice de a mă folosi de teritorii mai curând pentru a mă aduce în ochii lumii decât pentru ce oferă în tăcere spre contemplare, încep să văd” (p. 204). Vederea este antrenată să surprindă detaliul pentru a transfera fidelitate în plan narativ. Descrierea în scopul împărtăşirii celorlalţi este completată de propriul mod de intervenţie asupra realităţii, de crearea unei breşe de infiltrare în aceasta pentru a deveni parte din mediu. Peisajul pescăresc din Sfântu Gheorghe, de exemplu, este pătruns de iubiţii cu chef de aventură: „Uşor chercheliţi, ne hotărâm să traversăm în noapte numeroasele dune de nisip şi cărările fără sfârşit ce duc la o plajă complet pustie şi nemărginită, ca să ne scăldăm în pielea goală. Înaintăm bâjbâind prin beznă, abia distingând siluete mişcându-se în al doilea grad de obscuritate. Măgari, vaci, cai sălbatici, arici, tot atâtea obstacole înfricoşătoare care, după ce te adaptezi, devin ciudat de liniştitoare, căci recreează puţin din viaţa rămasă în urma noastră” (p. 205). Apropierea de natură aduce cu sine o apropiere esenţială de oameni: „Aici sunt departe de toate, betonul nici măcar nu ajunge până la unele case, o baie de noroi garantată, nici curentul electric, de care mulţi sunt lipsiţi, culcându-se şi sculându-se odată cu soarele, dar, la mare distanţă de «lume», mă simt mai apropiat de oameni cum n-am mai fost nicicând în trecut” (pp. 232-233).

În timpul şederii sale, călătorul bifează cele mai variate aspecte ce ţin de viaţa într-o altă cultură: învaţă limba, devine angajat, experimentează viaţa la sat, unde participă la muncile gospodăreşti sau la diverse evenimente din comunitate, precum înmormântarea ori sacrificarea porcului de Ignat, trăieşte alături de români impactul tragediei Colectiv şi altele. Textul lui are ceva din diversitatea vieţii de zi cu zi şi, deşi nu urmăreşte metodic forme exterioare ce ţin de explicarea şi înţelegerea mai clară a unei culturi, bilanţul pe care îl realizează la un moment dat prezintă plusurile şi minusurile unei vieţi în România prin ochii unui străin care nu participă obligatoriu la toate aspectele ce ţin de viaţa comunităţii, având privilegiul alternativei de a se ţine departe de aspectele neplăcute: „Acum şi celelalte chestii, costul vieţii mult mai scăzut, peisajele, natura, familia lui Sarah, weekendurile tot mai poetice. Libertatea de a mă mişca pe un pământ unde politica încă nu-mi iese pe nas, căci de fapt suntem doar trecători, spectatori prudenţi” (pp. 185-186).

Calitatea de spectator nou conştientizată se manifestă şi ea când se aşteaptă mai puţin. Este cazul scenei în care este implicat un grup de etnie rromă ce îşi pregăteşte cina la adăpostul unei staţii de autobuz. Acesta îi oferă „spectacolul unei ferestre deschise privirii”. Văzându-şi de treburi, ei construiesc în jurul lor un cocon în care călătorul încearcă, fără succes, să pătrundă la început, căutând chiar şi un mic schimb de priviri. Acea clipă revelatoare privind rolul său de spectator se continuă cu înţelegerea faptului că, deşi nu participă direct la scena ad-hoc, aceasta îl apropie mai tare de locul în care se află acum, îl leagă de prezent şi îl înstrăinează de trecut: „Acest nomadism pitoresc nu-mi mai apare deloc exotic, ci am mai degrabă impresia că Parisul şi obiceiurile lui îmi sunt mult mai străine în ziua de azi” (p. 149).

Volumul confirmă categoria jurnalului de călătorie, în care exprimarea este una sinceră, directă şi simplă, fără prea multe artificii stilistice. Deşi din punctul de vedere al cunoaşterii antropologice nu poţi recunoaşte ori aborda metode ştiinţifice de înţelegere a unei culturi, informaţiile fiind selectate eminamente subiectiv, judecăţile asupra diferitelor elemente culturale sunt formulate pe un ton reflexiv şi raportate în principal la propriile experienţe de natură interioară, astfel încât trimit la un aspect imposibil de neglijat – călătoria interioară şi, prin aceasta, funcţia ei de a acumula resurse personale în scopul continuării drumului prin viaţă.

În cele din urmă, Grégory Rateau pare un călător privilegiat, nu din punctul de vedere al condiţiilor de trai, ci tocmai din punctul de vedere al acestei şanse de a se afla între două culturi, cea franceză şi cea română, şi a pătrunde, la nevoie, în una dintre ele, cu care rezonează mai mult în diferite momente. România l-a acceptat aşa cum el a îmbrăţişat România, având, totodată, o perspectivă mai largă asupra vieţii, nelimitată de graniţele terestre. Atunci când s-a adaptat şi a ales asumat viaţa aici, tot aşa cum prima parte a vieţii a petrecut-o în Franţa, a devenit un locuitor al lumii.