| Articole |
| Evenimente |
| Premii |
Poeziede Daniela PăunO ploaie înaltă
Cădea o ploaie înaltă, iar apropiata plecare a ta mă durea ca o rană deschisă pe care turnasem alcool. Şi trupul meu legănat între dorinţa de a merge drept, prin ploaie, şi posibilitatea să-mi dezbrac sufletul de amintirea ta, ca de o haină veche ce va fi lăsată la vânzare într-un anticariat. De ce să împovărez viaţa altcuiva, când eu însămi nu am fost în stare să fac pace cu mine şi să las cortina să cadă ca după o reprezentaţie de succes? Noi, bieţi actori pe scena vieţii şi-a întâmplării. Înţelegând că vei pleca, am fost ca un bolnav ce primeşte vestea că suferă de o boală incurabilă şi că în cel mult două luni îşi va afla sfârşitul. Ploi vor mai cădea, însă nici una nu va mai fi la fel ca ploaia aceea care mi-a adus atâta durere. Ca o rană deschisă pe care turnasem alcool mă durea plecarea ta.
Iubire de-o vară Azi, mi-am condus iubirea către gară Cu un bilet doar dus şi nu şi înapoi. Am găzduit-o chiar de astă- vară, Când ne ţinea de mână pe-amândoi. M-am străduit mereu să-i fie bine Şi-am ocrotit-o, în absenţa ta, Plecat, îngândurat, de lângă mine Et cetera, et cetera Te re-ntorceai prea rar, la noi, acasă, Mai plictisit şi rece, adesea obosit. N-ai observat şi nici acum nu-ţi pasă : Frumosu-i chip părea îmbolnăvit. Ea de la tine aştepta un semn Că n-ai uitat-o şi că ţi-a lipsit. Am încercat, zadarnic, s-o indemn Să mai rămână. Şi ne-a părăsit. Bagajele, îngreunate cu ce-ţi spun, I le-am cărat, umilă, pân la gară. Cu vocea stinsă i-am urat ,,drum bun, Iubirii mele doar de-o vară Cuvinte Gata.Fac pace cu toate cuvintele. Nu le mai las să ducă războiul acela absurd cu mine, în încercarea de a mă face să capitulez atunci când nu le mai înţeleg sensul sau când refuz să mă las îngenuncheată de vibraţia lor, de înţelesul lor adesea trufaş, uneori cu iz dulceag şi care mă ademeneşte, când îmi las descoperite toate părţile vulnerabile. Nu le mai dau voie să alerge nebuneşte prin mintea mea, ci le potolesc elanul, aşezându-le pe fiecare, după rostul lor, după nevoia de a le rosti, după inspiraţia de a le răstigni pe hartie. Nu ridic steagul alb în faţa lor, arătându-mă învinsă, mai degrabă le liniştesc, netezindu-le asperităţile, şi nu mă mai tem că între mine şi ele oricând se poate isca un hău pe care sunt nevoită să-l trec indiferent dacă pentru asta va trebui să merg cu tălpile goale, printre spini, ca să le aflu înţelesul. Nu, nu mai mă las copleşită de povara lor şi nici sfărâmată în mii de bucăţi atunci când aud ceea ce n-ar trebui. Le strecor prin strecurători şi filtre conştientă că doar aşa le pot transforma în ceea ce aş vrea să fie.
Lemn ars Trec ore-mpuţinate spre amurguri Secundele par aripi care cad Mi-e sufletul ca lemnul ars pe ruguri Sau ca o apă lipsită de vad.
Închid oblonul amintirii tale Scot hainele iubirii la mezat Arunc la coş uscatele petale Pe care-n patul meu le-ai aşezat.
Privirea ta îmi pare-acum haină Şi aspră ca o lamă de cuţit În ea sălăsluieşte o străină De care poate eşti îndrăgostit.
Cuvintele îţi sunt ca niste bolovani Pe care îi arunci la întâmplare Şi te mai miri că dup-atâţia ani Târzia despărţire nu mă doare! Târg cu viaţa Astăzi nu am chef să fac ceea ce fac în mod obişnuit. Astăzi vreau să uit de temeri şi de toate nopţile mele însingurate. De şerpii care îşi încălzeau burta la soare printre pietre. De ploile şi furtunile miezului de vară. De cântecele bătrânei din vecini, două case mai încolo. De ţipetele zglobii ale copiilor alergând după fluturi. De calmul înnăbuşitor al amiezelor când se ridică prea mult nivelul mercurului în termometre. Astazi mi-e dor de mâna mamei ce-mi mângaia creştetul. De râsetele tatălui meu ce-mi netezeau neliniştile. Si, tot astazi, nestăvilita dorinţă să fac târg cu viaţa şi să-mi dea înapoi o parte din mine. Închide-mă în tine Dacă ziua de mâine nu ar mai veni, nu-i aşa că m-ai lua de mână şi m-ai duce într-o pădure nesfârşită arătându-mi cum creşte iarba? Mi-ai spune să îmi lipesc urechea de pământ să aud glasul din adâncuri şi să simt neliniştea celor care prea devreme au plecat, fără voia lor, lăsând multe lucruri neterminate aici. Dacă noaptea nu ar mai cădea niciodată, nu-i aşa că ai reinventa-o din strigătul bufniţei şi din mireasma florilor de regina-nopţii, doar pentru a avea din nou somnul acela al copilului liniştit după ce mama sa l-a alăptat? Dacă marea s-ar evapora dintr-o dată nu-i aşa că ai aduna din roua dimineţilor, picătură cu picătură, până când ai face-o la loc, dându-i culoarea de neimitat a cerului de primăvară, îndemnându-mă să-mi plimb paşii pe nisipul ei? Dacă eu aş dispărea, fără nici o vorbă, într-o zi anume, nu-i aşa că m-ai reface din cuvinte, din tăceri, din umbra copacilor sub care am poposit prea obosită, uneori, de aşteptare, din neliniştile mele înnoptate, din surâsurile mele vinovate, din mângâierile degetelor mele rămase pe trupul tău ca nişte stigmate? Ca sa nu dispară nimic, închide-mă în tine! |