(fragment)

Copyright © Humanitas Fiction, 2016

Colecţia „Raftul Denisei“, coordonată de Denisa Comănescu

Cu totul, noul oraş consta deocamdată din trei clădiri. Exista un bloc de apartamente roz pastel, care era cât de cât finisat, însă părea nelocuit. Mai exista un centru de primire, o construcţie cu două etaje, vag mediteraneană ca stil, înconjurată de fântâni, majoritatea fiind însă uscate. Şi, în fine, exista o clădire pentru birouri, cam de zece etaje, cu panouri de sticlă mari, turtită, pătrată şi neagră. Pe un afiş prins de faţadă scria 7/24/60.

Cu un aer dispreţuitor, Yousef a remarcat:

– Asta înseamnă că birourile funcţionează zilnic, oră de oră, minut de minut. Ceea ce eu mă îndoiesc.

Au parcat maşina în faţa clădirii joase a centrului de primire, amplasat imediat lângă plajă. Construcţia era decorată cu diverse domuri şi minarete. Au coborât din maşină, canicula era profundă. Erau 43 de grade Celsius.

– Vrei să vii cu mine? l-a întrebat Alan.

Yousef stătea în faţa clădirii, întrebându-se parcă dacă exista înăuntru vreun lucru pentru care să merite să-şi piardă timpul.

– Adaugă asta pe factura mea, a insistat Alan.

Ridicând din umeri, Yousef a comentat:

– Mda, s-ar putea să fie amuzant.

Uşile s-au deschis în exterior, automat, iar dinăuntru a ieşit un bărbat îmbrăcat într-o kandura albă strălucitoare.

– Domnul Clay! Vă aşteptam. Eu sunt Sayed.

Uscăţiv la faţă, avea o mustaţă lată, ochii mici şi veseli.

– Îmi pare rău că n-aţi putut veni cu microbuzul, a zis el. Înţeleg că personalul hotelului nu a reuşit să vă trezească devreme.

– Îmi pare rău că am întârziat, a zis Alan, cu o privire neclintită.

Sayed a afişat un zâmbet cald, spunând:

– Regele nu va veni astăzi, aşa că lipsa de punctualitate nu este relevantă. Vreţi să poftiţi înăuntru, vă rog?

Au intrat în clădire, unde era răcoare şi mai întuneric.

Privind în jur, Alan a întrebat:

– Echipa de la Reliant este aici, sau…

– Sunt toţi în zona de prezentare, a răspuns Sayed, fluturând vag din mână în direcţia plajei. Vorbea cu un accent britanic. Toţi aceşti înalţi funcţionari din Regat, i se spusese lui Alan, făcuseră studii la Ivy League şi în Marea Britanie. În cazul acestui individ, Alan intuia că fusese St. Andrews.

– Dar mă gândeam, eventual, să vă conduc într-un tur al clădirii, a zis Sayed. V-ar interesa un asemenea interludiu?

Alan considera că ar fi trebuit măcar să ia legătura cu echipa lui, însă nu a comentat nimic. Turul propus părea inofensiv şi, după toate probabilităţile, rapid.

– Sigur că da.

– Excelent. Un suc?

Alan a încuviinţat din cap. Sayed a întors capul, iar un alt asistent i-a dat un pahar cu suc de portocale, pe care el i l-a înmânat lui Alan. Paharul era de cristal, semănând cu un potir. Alan a luat paharul şi a pornit în urma gazdelor prin holul de la intrare, plin de arcade şi imagini ale viitorului oraş, intrând apoi într-o sală mare, unde trona o machetă arhitecturală enormă, înaltă de cel puţin un metru.

– Acesta este Mujaddid, asociatul meu, a spus Sayed, arătând spre un alt bărbat, care stătea în picioare lângă perete, îmbrăcat cu un costum business negru. Mujaddid avea aproximativ patruzeci de ani, un fizic robust şi obrajii bărbieriţi meticulos. L-a salutat pe Alan, mişcând scurt din cap.

– Acesta este oraşul aşa cum va arăta când va fi complet gata, a spus Sayed.

Acum, Mujaddid a preluat cuvântul, explicând:

– Domnule Clay, vă prezint visul regelui Abdullah.

Clădirile miniaturale ale machetei, fiecare cât degetul mare de la mână, erau toate colorate în crem, cu străzi albe şerpuind printre ele, în bucle line. Erau acolo zgârie-nori, fabrici şi arbori, poduri şi canale navigabile, mii de locuinţe.

Alan se dovedise întotdeauna un mare naiv în privinţa machetelor de acest fel, crezând în asemenea viziuni, în planuri pe treizeci de ani, miraje ridicându-se din nimic – deşi propriile lui experienţe, când venise vorba de a da realitate unei astfel de viziuni, nu fuseseră prea reuşite.

Comandase o machetă odată demult. Amintindu-şi acum de ea, a simţit o undă de regret. Fabrica aceea din Budapesta nu a fost ideea lui, însă acceptase bucuros misiunea, socotind că era un pas spre lucruri mai însemnate. Însă a transforma o fabrică din era sovietică într-un model de eficienţă capitalistă, deţinut de Schwinn, fusese un gest de nebunie curată. Alan a fost trimis în Ungaria, ca să se ocupe de proiect, ca să aducă producţia americană de biciclete în Europa de Est, ca să deschidă întregul continent pentru compania Schwinn.

Alan comandase o machetă la scară redusă, organizase o inaugurare grandioasă, existau mari speranţe în jurul proiectului. Poate reuşeau să livreze bicicletele ungureşti şi dincolo de Europa. Poate chiar înapoi, în SUA. Costurile pentru mâna de lucru nu ar însemna nimic, calitatea produselor ar fi excepţională. Acestea erau aşteptările atunci.

Dar visul s-a destrămat. Fabrica nu a lucrat niciodată la capacitatea totală, muncitorii nu au putut fi pregătiţi corespunzător, erau ineficienţi, iar Schwinn nu dispunea de capitalul necesar pentru a moderniza utilajele în mod adecvat. Un eşec colosal, iar de atunci zilele lui Alan la Schwinn, pe post de om capabil să realizeze un proiect, au fost numărate.

Şi, totuşi, contemplând acum această machetă, Alan a avut sentimentul că acest oraş ar putea cu adevărat să fie înfăptuit, ba mai mult chiar, graţie banilor lui Abdullah acest oraş va fi înfăptuit. Sayed şi Mujaddid se holbau la machetă împreună cu el, aparent la fel de fascinaţi ca el, în timp ce îi explicau diferitele etape de construcţie. Oraşul, spuneau ei, va fi terminat prin 2025, cu o populaţie de un milion şi jumătate de locuitori.

– Foarte impresionant, a spus Alan, uitându-se după Yousef, care se foia prin lobby. Alan i-a prins privirea, sugerându-i insistent să vină şi el în sală, însă Yousef a scuturat iute din cap, respingând ideea.

– Aici ne aflăm noi în momentul de faţă, a anunţat Mujaddid, indicând din cap o clădire aflată drept sub nasul lui. Construcţia arăta exact ca aceasta, unde erau acum, deşi cea de pe machetă avea dimensiunea unui ciorchine, fiind amplasată pe o promenadă ce se întindea în lungul coastei maritime. Subit, un punct roşu luminos a apărut la etajul al doilea al construcţiei miniaturale, ca şi cum o navă spaţială s-ar fi pregătit să dezintegreze clădirea, folosind o armă cu laser.

Alan şi-a terminat sucul, dar a constatat că nu avea unde să pună paharul gol. Nu exista nici o masă, iar tipul cu tava dispăruse. Cu mâneca, a şters fundul paharului, pe care l-a pus apoi pe machetă, pe ceea ce socotea el că era Marea Roşie, probabil, cam la jumătate de kilometru de ţărm. Sayed a zâmbit politicos, a luat paharul şi a ieşit din sală.

Zâmbind sever, Mujaddid a spus:

– Vreţi să vedem un film?

Alan şi Yousef au fost conduşi într-o sală de bal, cu tavan înalt, plină de oglinzi strălucitoare şi aurării ornamentale, unde mai multe rânduri de canapele galbene erau aranjate cu faţa spre un ecran gigantic, care acoperea complet un perete întreg. S-au aşezat jos şi în încăpere s-a făcut întuneric.

Un glas de femeie, cu un accent britanic sacadat, a început să vorbească: „Însufleţiţi de exemplarele calităţi de conducător ale Regelui Abdullah şi îmboldiţi de viziunea sa de mare anvergură…“ O variantă generată pe computer a machetei oraşului a apărut pe ecran, de data aceasta plină de animaţie şi lumini strălucitoare, pe timp de noapte. Un superb lanţ muntos de sticlă neagră şi lămpi sclipitoare, peste care camera de luat vederi îşi plimba obiectivul în sus şi în jos. „Vă prezentăm zorii celui mai mare oraş economic din lumea contemporană…“

Alan s-a uitat la Yousef. Îşi dorea ca Yousef să fie impresionat. Filmul costase, probabil, câteva milioane. Yousef îşi trecea în revistă mesajele de pe telefonul mobil.

„…pentru diversificarea celei mai mari economii din Orientul Mijlociu…“

Curând, s-a făcut ziuă în KAEC, la nivelul străzilor, şi pe ecran se vedeau şalupe rapide navigând pe canale, oameni de afaceri salutându-se, cu strângeri de mână, pe malul apei, cargoboturi sosind în porturi, probabil pentru a expedia în lume nenumăratele produse fabricate în KAEC.

„Cooperarea financiară interarabă…“

Au apărut o serie de steaguri, reprezentând Iordania, Siria, Liban, EAU. O secvenţă prezenta moscheea ce urma să fie construită, în care puteau încăpea simultan două sute de mii de credincioşi. Un scurt instantaneu cu amfiteatrul de prelegeri al unei facultăţi, femeile de o parte a sălii şi bărbaţii de cealaltă.

„Un oraş viu, douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru…“

Un port care putea procesa zece milioane de cargouri anual. Un terminal rezervat special credincioşilor veniţi în pelerinaj, prin care puteau trece trei sute de mii de pelerini pe sezon. Un complex sportiv uriaş, care se deschidea ca o scoică.

Acum, Yousef a devenit atent. Aplecându-se spre Alan, a comentat: „Un stadion în formă de vagin. Nu-i rău“.

Alan nu râdea. Argumentele îl convinseseră. Filmul era spectaculos. Părea cel mai grandios oraş după Paris. Alan vedea rolul companiei Reliant în tot acest proiect: transfer de date, video, telefonie, sistem de transport informatizat, etichetare RFID, cargoboturi, tehnologie înaltă în spitale, şcoli, tribunale. Posibilităţile erau nesfârşite, dincolo chiar de ceea ce el, Ingvall sau oricine altcineva îşi imaginase vreodată. În final, filmul atingea apogeul, camera de luat vederi ridicându-se spre cer, pentru a dezvălui privirilor întregul Oraş Economic al regelui Abdullah, pe timp de noapte, sclipind fabulos, cu focuri de artificii înflorind pe firmament.

S-au aprins luminile.

Din nou, erau într-o sală de prezentare, cu oglinzi şi canapele galbene.

– Nu-i rău, a remarcat Mujaddid.

– Nu-i rău deloc, a spus Alan.

S-a uitat la Yousef, pe faţa căruia nu se putea citi nimic. Chiar dacă ar fi vrut să facă vreo glumă, sau să-şi exprime anumite îndoieli, ceea ce se părea că nu era departe de adevăr, Yousef ştia că nu era cazul s-o facă acum, în această încăpere, cu toate luminile aprinse.

– Haidem, să vedem macheta cartierului industrial, a spus Sayed.

Au ajuns curând într-o încăpere plină de desene cu fabrici, depozite, camioane care erau încărcate şi descărcate. Ideea, explica Sayed, era că aici urmau să fie fabricate lucruri, folosindu-se petrolul saudit – obiecte de plastic, jucării, chiar şi scutece -, pentru a fi livrate în tot Orientul Mijlociu. Poate în Europa şi Statele Unite, de asemenea.

– Înţeleg că ai lucrat în domeniul producţiei o perioadă de timp? a întrebat Sayed.

Alan era derutat.

– Facem şi noi investigaţii, domnule Clay. Iar când eram puştan am avut o bicicletă Schwinn. Am locuit în New Jersey cam cinci ani. La facultatea de management, Schwinn a fost unul dintre studiile noastre de caz.

Veşnic, studiile de caz. Alan participase la câteva dintre ele, dar după un timp i s-a părut prea deprimant. Întrebările puse de studenţii aceia care făceau pe deştepţii, pozând drept tineri dornici să răzbată profesional. De ce nu aţi anticipat popularitatea bicicletelor BMX? Şi cum rămâne cu bicicletele de munte? Te sfârtecau acolo. A fost o greşeală când s-a recurs în întregime la mână de lucru în China? Şi asta venind de la nişte puştani, a căror experienţă în afaceri se rezuma la tunderea gazonului vara. Cum s-a ajuns ca furnizorii voştri să devină competitorii voştri? Asta era o întrebare retorică. Vrei să scazi costurile de producţie, te duci să fabrici în Asia, dar destul de repede furnizorii nu mai au nevoie de tine, aşa-i? Învaţă pe unul să pescuiască. Acum chinezii ştiu să pescuiască, iar nouăzeci şi nouă la sută din toate bicicletele sunt produse acolo, într-o singură provincie.

– A fost interesant o perioadă, totuşi, nu-i aşa?! a remarcat Sayed. Pe vremea când bicicletele Schwinn se fabricau la Chicago, bicicletele Raleigh în Anglia, bicicletele italieneşi, franţuzeşti… Pentru o perioadă de timp, aţi avut o concurenţă internaţională reală, când puteaţi alege dintre produse foarte diferite, implicând moşteniri, sensibilităţi, tehnici de fabricaţie care de care mai diverse…

Alan îşi amintea. Ce zile senine au fost atunci. Dimineaţa, era la fabrica din West Side, urmărind cum bicicletele erau încărcate cu sutele în camioane, sclipind multicolor în soare ca nişte îngheţate. Apoi, se urca în maşină, pornea spre partea de sud a statului, iar după-amiaza putea fi la Mattoon sau Rantoul sau Alton, verificând distribuţia făcută de dealeri. Văzuse când venise odată o familie, mami şi tati cumpărându-le fiicei lor de zece ani o bicicletă World Sport, pe care fetiţa o mângâia ca pe sfintele moaşte. Alan ştia, şi magazinul de desfacere ştia, şi familia respectivă ştia că bicicleta aceea fusese confecţionată manual, la câteva sute de kilometri în nord, de către un număr ameţitor de muncitori, majoritatea imigranţi – germani, italieni, suedezi, irlandezi, japonezi şi, fireşte, o mulţime de polonezi –, şi că acea bicicletă va dăinui cumva pentru totdeauna. De ce conta acest lucru? De ce conta că bicicletele fuseseră confecţionate nu departe de-acolo, mergând pe Highway 57? Era greu de spus. Însă Alan îşi făcea bine meseria. Nu era o slujbă dificilă, să vinzi un asemenea produs, ceva solid, menit să rămână întipărit mereu în memoria unor mii de copii.

– În fine, asta a fost odată, a spus Alan, sperând să pună punct discuţiei.

Sayed nu terminase.

– Acum, totul se rezumă în a lipi abţibilduri diferite pe aceleaşi biciclete. Toate sunt produse în aceleaşi câteva fabrici existente – orice marcă, fără deosebire.

Alan nu prea avea ce să spună. Era de acord cu Sayed. Voia să continue turul de prezentare, însă studentul la management, care fusese cândva Sayed, plonjase adânc în studiul lui de caz.

– Simţiţi vreodată că aţi fi putut proceda altfel?

– Eu? Personal?

– Da, indiferent de rolul pe care l-aţi jucat. Ar fi putut să iasă altfel? Exista vreo modalitate prin care Schwinn ar fi putut supravieţui?

Ar fi putut. Ar fi putut. Alan analiza conotaţia acestor cuvinte. Îi venea să-l ia la bătaie pe omul din faţa lui, dacă îl mai auzea folosind din nou aceste cuvinte.

Sayed aştepta un răspuns.

– Era complicat, a mormăit Alan.

Nu era prima oară când Alan se confrunta cu această întrebare. Oamenii deveneau nostalgici când se gândeau la Schwinn. Considerau că firma se dusese de râpă din cauza nesăbuinţei câtorva imbecili aflaţi la conducere, imbecili ca el. Cum s-a putut ca o companie ca Schwinn, care a dominat majoritatea pieţei din SUA timp de circa optzeci de ani, să dea faliment, vânzând totul celor de la Trek, aproape pe nimic? Cum a fost posibil aşa ceva? Mda, cum să nu fie posibil? Patronii companiei Schwinn încercaseră să continue fabricarea bicicletelor în SUA. Potrivit unora, aceasta a fost greşeala no.1. Au rezistat la Chicago până în 1983. Lui Alan îi venea să-l scuture bine pe cretinul ăsta, cu fumurile lui de MBA în cap. Ştii măcar cât de greu a fost să rezişti atâta timp? Să te străduieşti să produci biciclete, nişte vehicule foarte complicate, necesitând multă mână de lucru, în West Side, la Chicago, într-o fabrică veche de o sută de ani, şi asta până în 1983?

– Alan?

Alan a ridicat privirea. Era Yousef.

– Turul de prezentare s-a pus în mişcare. Vrei să vii? Ai putea să vrei să vii?

Sayed stătea în picioare la capătul coridorului.

– Să urcăm la etaj, a zis el.

Două şiruri de trepte, şi s-au trezit deasupra oraşului în construcţie. Observatorul situat aici oferea privelişti contemplate de sus, la 360 de grade de jur împrejur, prin multiple ferestre. Alan a început să păşească prin dreptul lor. Era un şantier de construcţie brut, însă din acest punct de observaţie oraşul era avantajat şi părea frumos. Acum, totul căpăta un sens. Marea Roşie era turcoaz, o briză lină unduind uşor apa şi împingând mareea spre mal. Nisipul era aproape alb, foarte fin. O alee pavată cu cărămizi se pierdea şerpuind în depărtare, despărţind coasta oceanului de blocul de apartamente roz şi de ceea ce Alan putea vedea acum că erau fundaţiile pentru cel puţin alte câteva clădiri similare. Palmieri erau plantaţi pretutindeni în viitorul oraş, inclusiv de-a lungul celui mai apropiat canal de navigaţie, curat şi albastru ca azurul cerului, fiind alimentat cu apă din mare şi traversând metropola, înspre est. Ceea ce de pe drumul care ducea spre oraş păruse un şantier în paragină se dovedea acum a fi materializarea reuşită a unui proiect bine focalizat. De jur împrejur, activitatea de construcţie era în toi, muncitori îmbrăcaţi în salopete viu colorate lucrând la ridicarea citadelei. Orice investitori contemplând proiectul din acest punct de observaţie privilegiat s-ar fi convins că lucrările erau realizate cu mult gust şi cu ceea ce Alan, cel puţin, aprecia a fi o viteză admirabilă.

– Vă place? a întrebat Mujaddid.

– Sigur, a răspuns Alan. Uitaţi-vă acolo. Toate oraşele au nevoie de râuri.

– Într-adevăr, a zis Mujaddid.

Yousef privea şi el prin geam, iar de pe chipul lui dispăruse orice cinism. Părea sincer impresionat de ceea ce vedea.

Sayed şi Mujaddid i-au condus pe Alan şi Yousef la un ascensor. Au coborât două etaje, iar când uşile s-au deschis au constatat că ajunseseră într-un garaj subteran.

– Poftiţi, pe-aici.

Sayed i-a condus la un SUV. S-au suit în maşină. Mirosea a nou. Au urcat o rampă şi au ieşit din nou în lumina zilei. Virând strâns spre stânga, s-au îndreptat spre apă, iar după câteva secunde automobilul a oprit.

– Am ajuns, a zis Mujaddid.

Se deplasaseră pe o porţiune de două sute de metri. În faţa lor, se afla un cort enorm, cu pânză albă strâns întinsă, de genul celor folosite la nunţi şi festivaluri.

– Mulţumesc, a zis Alan, păşind în canicula de-afară.

– Bun, atunci ne vedem la ora 3 p.m.? a zis Sayed.

Probabil că la un moment dat se pomenise de o întâlnire.

– Da, a răspuns Alan. În clădirea principală sau în centrul de primire?

– Va fi în clădirea principală, a spus Sayed. Interlocutorul va fi Karim al-Ahmad, principala persoană de contact pentru dumneavoastră aici.

Alan rămăsese postat în faţa cortului, cu un aer nedumerit, uitându-se la uşa din vinil.

– Oamenii mei sunt înăuntru acolo? a întrebat el.

– Da, a confirmat Mujaddid, fără nici o urmă de îndoială sau scuză pe faţă.

– Într-un cort, a zis Alan.

Părea imposibil. Alan era sigur că se făcuse o greşeală.

– Da, a zis Mujaddid. Prezentarea dumneavoastră vă fi făcută în cortul de prezentare. Am convingerea că veţi găsi tot ce vă trebuie înăuntru.

Şi, închizând portiera de la maşină, şi-a văzut de drum.

Alan s-a întors spre Yousef.

– Sunt sigur că poţi pleca acum.

– Ai cu ce să te întorci la hotel?

– Da, precis există un microbuz sau ceva de genul ăsta.

Au căzut de acord asupra unui preţ, iar Alan i-a plătit suma cuvenită. Yousef a notat un şir de cifre pe o carte de vizită.

– Pentru eventualitatea în care ratezi din nou cursa de la hotel, a zis el.

Şi-au dat mâna la despărţire.

Arcuind din sprâncene, cu ochii spre cort, Yousef a zis:

– Cu toate motoarele turate, a zis el, şi a plecat.