Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Muzeul manuscriselor

        de Doina Ruşti

Când intră în Piaţa Lahovari îşi dădu seama că se luminase cerul, iar aburul cenuşiu al lunii februarie plutea dilapsic pe deasupra muzeului. Trecu în fugă pe lângă averuncul înfipt în balustradă şi din doi paşi ajunse lângă uşa înzorzonată ca un gardian. Prin grătarul de alamă se vedea evantaiul sticlos din capătul coridorului, iar când apăsă mânerul rotund, simţi difuz ventuza albă din mijlocul sălii şi-şi dădu seama că lângă Vitrina Augusta se mişcau pliurile unei pelerine de zăpadă. Iniţial înregistră doar haina amplă, ca un crin, tremurând în lumina tăiată de cristalele ferestrei care închidea coridorul. Apoi îl atinse vibraţia ei îndepărtată. Aura faldurilor se mişca obnubilată de răsuflarea timidă a caloriferelor, izbită intermitent în geamul palmat.

În mijlocul coridorului stătea o femeie îmbrăcată cu un mantou alb şi mişcător ca un clopot.

În sfârşit, deschise uşa şi salută din mers ghereta portarului, în care nu era nimeni la acea oră. Înaintă electrizat, cu ochii aţintiţi spre femeia în pelerina ei imaculată, ca şi cum l-ar fi direcţionat un magnet ascuns în cutele mişcătoare ale stofei. Din cabinetul directorial se auzea radioul, iar drept în faţă clipea leneş neonul din vitrina cu manuscrise.

Femeia se uita spre el, deşi încă nu-i putea distinge trăsăturile feţei, iar la nici doi paşi de ea se legăna Matilda, a cărei voce se revărsă răguşită în spaţiul larg al holului de cristal:

- Dom’ Octa!

Era, ca de obicei, doar o momâie de cârpe, din care răzbătea un glas înfrânat bine:

- Domnocta, sforăi din nou, doamna are treabă cu cineva de la Arhive...

În evantaiul ferestrei, străina, legănată de haina ei somptuoasă, ridică bărbia, iar el îi văzu bine faţa, capul blond, cu un breton bidinea, sub care iradiau ochii, ca în desenele manga. Era o femeie blondă, pe care haina lungă şi imaculată o făcea să arate ca o statuie de porţelan. Lângă ea clipea vitrina cu cel mai preţios manuscris al muzeului.

Făcu încă doi-trei paşi, fixând-o necontenit pe intrusa în togă albă, peste care cădea lin lumina sfârşitului de februarie şi i se păru că din spatele Matildei, de pe coridorul nevăzut, aluneca subit glasul unui alt timp, o voce sechestrată alături de alte voci, în labirintul de coridoare din aripa stângă a clădirii. Acolo erau de fapt Arhivele, iar Matilda spusese că femeia aceasta necunoscută era venită special să scotocească prin ele. Îi zâmbi din mers, iar bretonul fremătă, atins de gestul lui binevoitor. La poalele mantoului scânteiau nişte botine care păreau sculptate în sidef.

Instinctiv, îşi trecu degetele prin păr, aducându-şi aminte cum îi arăta faţa, în oglinda de la baie – clară, calmă, proiectată în fluorescenţa neonului nou-nouţ –, şi, invadat de toate aceste amintiri ale dimineţii lui deja stinse, se refugie pentru o clipă în găoacea altei lumini, gazoasă şi narcotică, venită din Vitrina Augusta. Sub sticla, pe care el însuşi o fixase acolo, cu doi ani în urmă, se ridica în volute mici, scrisul îndoliat şi atât de familiar al lui Bill Clinton.

Era un petec de hârtie cât un bilet de tramvai pe care se înşirau cu pix negru câteva cuvinte ştiute pe de rost: Cancel the deal at 6! B. Deasupra vitrinei dormea un neon care îi aducea aminte de orele de matematică din liceu, de sala adormită, luminată de două-trei tuburi clipocitoare şi de vocea scârbită a profesorului.

În urechea dreaptă îi intrau încă trepidaţiile radioului din biroul directoarei.

Închise ochii şi vru să se întoarcă zâmbitor spre femeia care îl aştepta înfiptă în gresia de smarald a coridorului, dar în momentul în care îşi plia pleoapele, avu iluzia şi poate chiar imaginea întreagă şi adevărată a biletului din vitrină. Ceva cunoscut şi aproape crescut în carnea lui, o materie ductilă părea să se fi rupt în milioane de fâşii fine, care zburau ca o ploaie de ace. Deschise ochii şi citi din nou cuvintele întipărite în miezul cortexului şi care nu mai erau ele, ci nişte clone ale căror corpuri se dovedeau acum prea ascuţite pentru sâsâiturile mici care i se răsuciră discret în creier. Pe hârtia ruptă în grabă dintr-un nottes, scria cu aceeaşi caligrafie şi cu acelaşi pix negru: Annulez le truc de six heures! B.

Privi atent şi fără să se grăbească. Biletul scris într-o vară care îi schimbase viaţa, petecul galben în care se înfipseseră literele, pe atunci fără înţeles, era nu doar cel mai cunoscut petec de hârtie pe care îl văzuse vreodată, ci era chiar mesajul capital din viaţa lui, căci de la acest rând scris de un pix abandonat imediat după aceea, începuse întregul vis. Peste hârtiuţa asta americană se adunaseră alte hârtii, foi albe, scrisori, caiete, tomuri de hârtie. Octa culesese de pe jos aceast post-it, după manifestaţia din Piaţa Universităţii, în ziua în care românii se întâlniseră pentru prima şi ultima oară cu Bill Clinton. Nicio clipă nu se îndoise de autor. Pe biletul scris în grabă de Bill Clinton, într-un iulie vechi, erau doar câteva vorbe: Cancel the deal at 6! B. –, «Anulează chestia de la ora 6!» – şi un B ca un fulger.

Acest bilet, pe care de 15 ani îl ştia pe de rost, se făcuse nevăzut. În locul lui, sub neonul din Vitrina Augusta, trona un altul, absolut identic, numai că era scris în franţuzeşte.

Octavian aruncă o privire spre femeia care foşnea alene în mantoul ei ca un clopot alb şi fixă o secundă geanta mare, cu intuiţia că în buzunarele ei ascunse zăcea cu siguranţă şi preţiosul manuscris, care nu era doar un şir de litere oarecare, ci era chiar textul întemeietor, pe care se ridicase toată munca lui de până atunci.

Ţinuse acest bilet ani în şir, într-o casetă metalică, cumpărată cândva cu bomboane, o cutie ovală, cu două cununiţe de trandafiri pictate pe capac. Multă vreme îl păstrase ca să-l arate prietenilor, cu orgoliul posesorului de bunătăţi, gândindu-se la el ca la cea mai mare valoare. În perioada liceului avea câţiva prieteni care veneau duminicile pe la el şi care îl întrebau, aşa cum se întreabă despre animalele de companie, „Ce-ţi mai face Clintonul? Îl mai ai? Nu s-a şters pixul?” Se decolorase el puţin, dar era acolo, la fel de impresionant şi de viu ca în ziua de iulie. Apoi, pe măsură ce timpul se dezbrăca de amintirile odată atât de bogate, manuscrisul lui Clinton căzu încet sub geana lânoasă a uitării.

Apoi s-a înscris la Litere şi un an încheiat şi-a scuturat ţigara pe lângă muchia cărţii, ţinută în puterea degetului mare, ca-ntr-o grifă, noapte după noapte, până când se albea fereastra şi-şi simţea fruntea bătătorită de milioane de bocanci soldăţeşti, care îşi făcuseră marşul triumfal pe-acolo. Citea în special romane, cărţi care îi puneau în faţa ochilor oameni despachetaţi, expuşi, fără accesoriile din viaţa reală, neajutoraţi, aflaţi la degetul lui mic, suflete patetice şi excoriate din creierul arzător.

Prin anul II, plictisit de cursurile de limbă, s-a mutat la Comunicare, hotărât să devină creator de proiecte, un arhitect discret al evenimentelor râvnite de toată lumea. Dar miezul nopţii îl apuca tot cu o carte, rezemat de canapeaua strămoşească şi încălzit ca de-un gremial de coperţile terfelite şi pufoase.

Până când nu i-a mai fost de ajuns. Citea romanul şi rămânea cu o mică insatisfacţie, un fel de nefericire care continua să persiste chiar după ce se apuca de o nouă carte, o mâhnire ca un fir de iarbă, strecurat printre evenimentele din noul roman, ca o coadă şerpească şi înveninată, dispusă la o dezvoltare fără dubii şi imposibil de stârpit. Iar pe măsura trecerii lunilor, se trezea cu o dorinţă detectivistică de-a afla ce e dincolo de roman, în locurile vaste, în care continuau psihedelic gesturile neterminate, unde era depusă recuzita la care el visa avid, gata să pornească în căutarea ei sau chiar să se transforme în călăuză pentru oricare temerar.

Într-o zi şi-a amintit de manuscrisul Clinton şi tot gândindu-se cum să-l pună în valoare, a organizat mai întâi o expoziţie. Îşi cumpărase o pălărie neagră, cu calotă rotundă. De câte ori îşi aminteşte de expoziţie, îi vine în minte şi conturul pălăriei: pe un hol al Universităţii, el, cu pălăria de şvab, explicând cele 12 hârtii aşezate artistic sub geamurile unor vitrine volante.

Apoi, după câteva luni a creat o colecţie. Se trezea dimineţile şi colinda pe străzi, prin poduri prăfuite, prin apartamentele păstrătorilor de hârtii scrise de o mână venerată. Iar când apartamentul i s-a umplut de pachete şi de pungi îmbuibate cu hârtie de toate soiurile, a înfiinţat Muzeul Manuscriselor.

Nu era interesat de valoarea culturală a scrisului şi nu căutase texte inedite. În arhivele acestui muzeu, dormeau pagini atât de diverse, încât s-ar fi putut numi foarte bine Bazarul Scrisului Anonim. Oricine voia să doneze un olograf îl aducea la muzeu. Aşa se adunaseră în doi ani, tot soiul de însemnări, de la manuscrisele unor scriitori care nu reuşiseră să-şi publice opera, la scrisori particulare, bileţele, chitanţe, testamente noi şi vechi, jurnale, caiete de şcoală, tabele administrative, şerveţele şi chiar foiţe de ţigară, pe care se afla ceva scris. Orice material semnat sau anonim, orice scrijelitură abandonată îşi găsiseră locul în Muzeul Manuscriselor. Unele, cum erau în special jurnalele, ilustratele, declaraţiile de avere, rapoartele mai haioase – leneveau în vitrinele agăţate pe ziduri, sub geamurile măsuţelor joase, pe piedestale. Altele însă zăceau în arhive, mai ales în camerele din aripa stângă a clădirii impozante, pe care însăşi Academia Română o pusese la dispoziţia muzeului.

Pentru Octavian Vizitiu, care era custodele acestei averi insolite, nimic în lume nu se compara cu cercetarea unor frânturi de viaţă reală. Citise cu aceeaşi curiozitate şi jurnalul unui politician din anii 50, şi agenda unui afacerist aflat încă în viaţ㠖 şi care probabil că n-avea habar că-şi uitase notele într-un aeroport. Ştia pe de rost scrisorile unei actriţe, de care nu-şi mai amintea nimeni, şi se adâncea fără să ţină cont de colţii timpului în orice scris care avea legătură cu un om viu.

Nu era atras numai de forma muncită a cuvântului, ci şi de palpitaţia incontrolabilă, aflată dincolo de el. Căci în fiecare buclă, în fiecare unduire de literă, în orice mâzgălitură se aştepta să găsească viitorul unui om, viaţa lui de după acel ceas înfipt în hârtie. Nu odată îi căutase pe autorii manuscriselor, cercetându-i conspirativ, uitându-se uneori doar la mâna încleştată pe căruţul de cumpărături sau doar la gulerul unei haine. Matilda însăşi, care nu era acum decât o tanti cârpoasă, folosită să spele coridoarele muzeului, îşi avusese timpul ei glorios, pe când Octa îi citea corespondenţa. Imediat după ce-o angajase, Matilda îi adusese un teanc de scrisori, păstrate până atunci cu evlavie, într-un sertar cu miros de creolină. Erau plicuri de mărimi diferite, în care dormitau împăturite scrisorile unui bărbat din anii 70. Iar persoana căreia îi scrisese nu era Matilda de-acum, ci o fată cioplită în citrin, la care amărâtul îndrăgostit, care se semna Piki, nu putea să viseze decât ascuns în fantomele cuvintelor albastre. În mintea lui, Octa îi vedea silueta de paj, jeanşii albi şi flacăra de ambră, din părul fluturat de vântul verii. Şi, prins de visele înmatriculate sub poala fiecărui cuvânt, într-o zi s-a dus să-l caute.

A ieşit aproape în viteză pe uşa muzeului, a trecut glonţ pe lângă zeul înaripat din coasta scărilor şi-a străbătut Piaţa Lahovari făcându-şi planuri minuţioase.

Piki locuia într-o clădire cojită de pe Pitar Moş. Câteva minute bune a dospit în faţa uşii, care arăta ca o talpă veche, citind cartonaşul protejat de un plastic ceţos: Încărcăm brichete.

Iar, în cele din urmă, a sunat.

Bineînţeles, nu mai era chiar Piki, ci un bătrân obsecvios, cu părul mâncat de molii. Dar simplul fapt că urcase scările până la mansarda lui, bucurându-se de cimentul pepit, că-i ascultase vocea de cerşetor demn şi mai ales că se uitase în ochii care se chinuiau să răzbată dintr-un morman de fluturi morţi, toate aceste aventuri făcuseră ca scrisorile lui Piki să se încununeze cu beteala glorioasă a deznodământului. Peste teancul de plicuri, umezite cu vârful limbii şi aruncate în cutiile de tablă ale Poştei Române, plutea ca o pulbere întâlnirea cu bătrânul Piki, văzut două minute în uşa unui apartament crepuscular. Iar acest lucru conta mai mult decât un volum de Dumas.

Octavian Vizitiu îşi dăduse seama, încă de la terminarea facultăţii, nu doar că-i murise plăcerea de-a mai citi romane, ci că ura de moarte ficţiunea, mai ales romanele cu pretenţii estetice. Mai deschidea uneori câte unul, mai ales dacă era lăudat la radio, dar, în mod constant, se plictisea după prima pagină. Nici măcar cele confesive nu-l mai atrăgeau, mai cu seamă când dădea de fraza calină în spatele căreia se vedea falca demolată a unui om trist. În schimb, manuscrisele din muzeul lui erau altceva, nişte scene pe care, sub puterea lui exclusivă, se putea juca orice ficţiune. El era chelarul poveştii din viitorul incert al fiecărui text, pe care îl lăsase la un moment dat cineva, un om aflat încă în spectaculoasă evoluţie. Hârţogăraia adunată în Piaţa Lahovari era de fapt o imensă capsulă a timpului, iar în foile îngălbenite, pe lemnul scrijelit sau pe vasele de porţelan, pulsau discret intrările spre viaţa adevărată şi infinită.

Prin urmare, dispariţia manuscrisului Clinton îl umplu de mânie.

- Cu ce vă pot ajuta? o întrebă pe străina care plutea albă lângă Vitrina Augusta, după ce îşi spusese numele, trecând cu o grabă teatrală peste cel de familie, atât cât să-i lase spaţiu larg lui Octavian, pe care îl considera destul de marcant pentru orice fufă preţioasă, cum era asta.

- Mă bucur să vă cunosc, spuse femeia, privindu-l drept în ochi, în timp ce degetele ei păreau înfipte în pielea lucioasă a poşetei, pe care Octa evită s-o privească, făcându-şi socoteala fulgerător că acolo ascunsese Clintonul.

Vorbea rar, mişcându-şi buzele care nu păreau rujate, deşi în fibra lor se topeau continuu mici mărgele de carneol:

- Mătuşa mea, din eroare, a adus aici un manuscris, păstrat de peste-o sută de ani în familia noastră.

Octa se uită în ochii negri, simţindu-se fără voie compulsat şi anexat ca o pietricică la inelul ei ca un fir de păianjen. Femeia asta voia să pună laba pe ceva, iar dacă nu-l obţinea legal, se gândise să-l şantajeze, şutindu-i Clintonul. O măsură încă o dată, cum stătea înfăşurată în toga perlată şi şi-o imagină ridicând geamul mare de deasupra pupitrului în care, timp de doi ani, se lăfăise manuscrisul întemeietor.

Matilda o privea şi ea pe sub bretonul proaspăt vopsit, cu mâinile încrucişate peste vesta din blană sintetică.

- Cine sunteţi, de fapt? întrebă Octa, cu o voce care părea binevoitoare, în timp ce-şi descheia fără grabă fermoarul hanoracului.

- Bianca, spuse ea, şi în mod neaşteptat deschise poşeta în care probabil stătea dosit şi biletul lui Bill Clinton. Marginile metalice ale genţii ţăcăniră scurt, iar în acelaşi timp se trânti şi uşa de la intrare, încât Octa scăpă din vedere poşeta hoaţei şi se întoarse să vadă cine intrase.

Un val de lumină alunecă pe coridor până la ghereta portarului, în faţa căreia stătea o namilă împietrită. Apoi, uşa de la cabinetul directoarei scârţăi pisiceşte, iar în tocul ei apăru un cap de arici sur şi odată cu el se revărsă şi vocea monotonă de la radio. Toţi ochii priveau spre noul venit, de la Matilda, la directoare, ca şi cum nu l-ar fi cunoscut, deşi, în afară de Bianca, toată lumea ştia că este Virgil, portarul. Întârziase iar, şi cu toate că nimeni nu-i spusese nimic, vocea lui de fost cântăreţ folk răsună aproape vioaie spre cele patru capete încremenite:

- S-a blocat optze’şasele pe la Gemeni!

Din fereastra ca o paletă uriaşă de tenis, se rostogoli o nouă undă de lumină şi fiecare dintre cei cinci oameni care tăceau fără motiv se gândi la cerul luminat instantaneu de o rază încleiată în ceaţa lunii februarie.

Apoi, Octa auzi un râcâit îndepărtat şi ştiu că unghiile Biancăi trecuseră în viteză peste căptuşeala poşetei şi-şi dădu seama că avea nevoie de ajutor. Aşa că, făcându-i un semn discret, îi spuse directoarei, al cărei cap se legăna încă în uşa cabinetului „Bonjour, Luiza!”şi cam în acelaşi timp îşi rostogoli ochii spre geanta albă, din care două degete, subţiri ca nişte HB-uri, tocmai scoteau o carte de vizită. Iar când vocea necunoscutei hoţomane începu să-şi rostească numele, a cărui sonoritate ajunse până în ghereta lui Virgil, toată lumea reintră în mişcarea normală a unei zile de muzeu. Luiza se întoarse în cabinetul ei, apoi geamul de la intrare se eliberă în sfârşit, când Virgil trecu în spatele panoului de plexiglas. Lângă petalele de zahăr ale ferestrelor, Matilda îşi făcea de lucru, zgâlţâind foraibărele, ca să le verifice mobilitatea. Iar pe aceste întâmplări anodine, în holul lăcuit al muzeului pluti un timp numele şerpos al vizitatoarei:

- Bianca Popişteanu.

Octavian luă cartea de vizită pe care Bianca o ţinea încă între două degete. Pe inelar îi strălucea un bob de mazăre cu zeci de ochişori sticloşi. Poate sunt diamante, se gândi şi-o evaluă încă o dată pe femeia care aştepta cu genele ridicate până-n osul frontal.

- Despre ce manuscris este vorba? o întrebă el, dar, fără să-şi dovedească interesul imediat, continuă pe un ton la fel de amabil: Muzeul are peste zece mii de texte catalogate şi încă altele cărora nu le-a venit rândul...

- Este vorba despre un jurnal al Mariei Rosetti, îl întrerupse ea, cu o voce răpăită care-o făcu pe Matilda să tresară, şi-n acelaşi timp, degetele de cristal închiseră poşeta cu un clămpănit ferm.

- Presupun că..., începu din nou, tocmai când Octa deschisese deja gura să întrebe ce legătură avea ea cu Maria Rosetti. Dar niciunul nu ajunse să-şi pună ideea în istorie. Din cabinetul directoarei răbufni vocea radioului, apoi o văzură pe Luiza ieşind pe uşă.

Octavian ignoră mâna şefei, familiar încleştată de braţul său, şi-i făcu semn să se uite la Vitrina Augusta, iar când ea îşi aruncă ochii pe foiţa galbenă, care părea decolorată de lumina neonului, el o întrebă, acoperind nepăsător cuvintele Cleopatrei:

- Ei, ce părere ai?

Luiza privi nedumerită, deşi avea sub ochi catastrofa.

- Ce e? Nu văd nimic! E ceva ce-ar trebui să văd?

- Păi uită-te bine! Nu vezi că e scris în franceză?

Ea îşi lăsă peste vitrină capul ca un ciucure, în timp ce şi celelalte frunţi se apropiaseră. Chiar şi Bianca privea spre măsuţa de sticlă, aşezată cu grijă sub un candelabru ca o caracatiţă verde.

Directoarea dădu din umeri apoi îşi înfipse ochii în obrazul lui Octa, în pomeţii ridicaţi şi în sprâncenele arcuite:

- Şi ce dacă e în fanceză?!

- Nu înţelegi?! ridică el tonul, iar Luiza îi făcu semn lui Virgil, care îşi strecurase tâmpla pe după geamul gheretei, şi strigă ceva cam tare, cu o voce care linse în viteză gresia apoasă a holului, că putea să închidă radioul.

Abia când se făcu din nou linişte, continuă cu alt ton:

- Ce vrei să-mi spui? E ceva în neregulă cu hârtia asta?

- Cum să nu fie, Luiza! Gândeşte-te! Păi, ce, Bill Clinton l-a scris în limba franceză?

Ochii lui Octa îşi scoseseră la iveală sclerele albăstrite de o umbră transparentă. Directoarea aştepta acum, cu degetele înfipte în ciuful aspru, privind-o din când în când pe Bianca, al cărei mantou mătăsos abia acum îl remarcase. Peste holul ca un pahar de cleştar se auzea doar lipăitul îndepărtat al unor tălpi de cauciuc. Şi ca şi cum ar fi vrut să intre în cadenţa paşilor lui Virgil, care se îndrepta alene spre scaunul lui de plastic, Luiza vorbi rar, ca pe o scenă:

- Şi n-a fost aşa de la început? Ce contează în ce limbă e?! Nici măcar nu ştim dacă e al lui Bill Clinton! Avem noi vreo atestare, ceva? A venit Bill Clinton să ne spună că biletul ăsta e scris de el? Asta e bună! Noi nu suntem aici institut ştiinţific, ci doar un muzeu al scrisului anonim! Iar dumneaei cine este?

Octavian îşi strânse buzele albite instantaneu, înregistrând cu velocitate atât fruntea albă a Luizei, pe care şi-o închipuia adeseori străbătută de un glonte spumegos, cât şi palma portarului, încolăcită pe gâtul unei sticle. Dobitoaca asta bătrână habar n-are în ce limbă era scris Clintonul! Şi în timp ce constatarea asta dinţată se aşeza tihnit în mintea lui Octa, vizitatoarea care ţinea încă manuscrisul preţios în genţoiul cel balonat, prinse momentul:

- D-nă, eu am venit în legătură cu nişte însemnări ale Mariei Rosetti. Am vorbit la telefon, cred...

Cuvintele ei loviră arcada păioasă care desfăcea holul în două, iar în aripa arhivelor clămpăni ecoul, prelungit de un sâsîit îndepărtat. Din hârtiile adunate în dosare, broşate sau puse sub sticle fumurii, din dulapurile de frasin vechi, din sertarele sclereidice, dintre literele scrise, în care zăceau încă transpiraţia şi sângele luptător al unui om care trecuse şi el cândva prin Piaţa Lahovari, în porii încă vii ai hârtiilor adunate, nu doar în acest muzeu, ci înainte de-a ajunge aici, pe când se odihneau în sipete şi cutii, păstrate cu sfinţenia lucrului moştenit sau demn de a fi lăsat moştenire, din străfundurile arhivelor, se ridică alene un oftat cremos şi consolator, care atinse cu blândeţe urechea Matildei, o făcu să tresară pe Luiza, îl înfioră pe Octavian şi alertă vag timpanul portarului. Numai Bianca nu prinse trepidaţia acestui mesaj, ridicat din cenuşa unor minute în care sufletul cuiva atinsese incandescenţa. Şi, crezând că interlocutorii ei nu înţeleseseră bine, repetă aproape în şoaptă:

- Mă interesează un jurnal al Mariei Rosetti.

Cu toate că nu avea un înţeles special, numele şoptit pocni ca un balon de spumă şi o furie scurtă îi traversă fruntea lui Octa, de la o tâmplă la alta. În geanta acestei femei fandosite se mai afla încă preţioasa hârtie de pe care chiar în acest moment se şterge puţina cerneală rămasă, iar obiectele ascunse în diversele compartimente ale genţii, pudrierele, aspersoarele metalice ori creioanele dermatografe cu siguranţă exfoliază fibra, terfelind comoara lui cea mai de preţ. Oare cât va rezista acest bilet scris în grabă, câţi ani se vor scurge până când se va evapora şi ultima urmă a unui pix grăbit?

- Aha, Maria Rosetti! revoluţionara noastră! Care de fapt era englezoaică, măritată cu C. A. Rosetti! se ambală Luiza, iar Octa înţelese imediat că era gata să recite toate informaţiile pe care le avea pe acest subiect, gând care îl făcu să simtă până-n neuronii mitrali damful fieros, ţâşnit din carnea pardoselii.

În mica pauză care se lăsase, se strecură în mod neaşteptat vocea hârâită a Matildei, ca şi cum ar fi înviat din morţi:

- Eu stau pe strada Maria Rosetti!

Nimeni însă nu se-arătă interesat de amănunt, iar în mintea Matildei crescu instantaneu umbra unei case, lăsată în valuri peste asfaltul străzii Maria Rosetti, într-o zi de august, când îmbrăcase pentru prima oară fusta cu volane, cumpărată din Bucur Obor. Din capătul străzii cobora Piki, cu părul în vânt, îi vedea încă şi acum picioarele lungi, mişcându-se peste faţa silicată a străzii, printre Daciile ca nişte unghii lăcuite, iar în suflul auriu al acelei după-amieze se amestecă discret un alt gând, care mocnea în arhivele muzeului. Era o exhalaţie alunecată pe culoarul îngust, iar Matilda aruncă imediat privirea în stânga, peste gresia verde, pe lângă tocăria albă, până în capăt, la uşa pe care Octavian Vizitiu pusese o plăcuţă argintie pe care scria Arhive.

- Nu era chiar englezoaică, se trezi şi Octa, fulgerat de gândul că poate Bianca era vreo strămoaşă a Mariei Rosetti, eu ştiu că era pe jumate franţuzoaică, pe jumate irlandeză...

- Ei, bine, un jurnal de pe la mijlocul veacului al XIX-lea a fost adus aici, la muzeul dumneavoastră, iar eu aş vrea să-l consult, spuse vizitatoarea, descheindu-şi nasturii hainei spumoase.

- Dar în ce scop vă interesează acest material? Dacă îmi permiteţi să vă întreb..., răsună dulce vocea Luizei, care se precipită să adauge: „Eu sunt directoarea muzeului!”

- Da, am şi uitat, doamna Luiza este directoarea muzeului, se repezi Octa, în timp ce ochii Biancăi se mişcau impacienţi de la unul la altul. Apoi Luiza completă, pe un ton condescendent:

- Şi nu mi-amintesc să fi vorbit la telefon.

Bianca îşi lungi gura ca pe-o gumă de mestecat şi, privind spre directoare cu o amabilitate ţeapănă, ca hârtia, spuse repede:

- Este vorba despre o poveste lungă: să zicem că mă interesează din curiozitate intelectuală.

- Parcă spuneaţi că jurnalul s-a aflat în familia dumneavoastră multă vreme, interveni din nou Octavian, un pic cam aspru.

- Aşa este.

Tonul liniştit şi atitudinea fermă îi îngreunară limba, totuşi, rosti şi el tot la fel de categoric întrebarea care-i ţâşnise din miezul cefei:

- Sunteţi rudă cu Maria Rosetti?

- Nu!

Acum Bianca îşi descheiase toţi cei trei nasturi ai mantoului, iar prin fanta subţire se vedea o fâşie de pânză roşu-carmin.

Lui Octavian îi veni o idee, pe care se grăbi s-o pună în practică, peste cuvintele Luizei, spulberate fără veste. El se repezi să ia haina albă, care îl electrizase din prima clipă, vorbind cu o familiaritate care îl mişcă până şi pe el:

- Dă-mi te rog mantoul, avem aici un dulap de perete, în care ne lăsăm lucrurile, dă-mi, te rog, şi poşeta... Şi în timp ce Bianca îşi dezbrăca haina de pe o mânecă, el apucă în podul palmei pielea fină a genţii, văzând deja în minte momentul în care avea să inspecteze fiecare buzunar al acestui obiect pungos şi fin ca o pulbere de făină. Din pliurile ample ale hainei îl linse o limbă, îmbibată de liliac şi-şi dădu seama că-i tremura mâna, dar continuă să vorbească peste cuvintele Luizei, pentru el – în acele clipe, deja moartă şi îngropată:

- Dă-mi te rog şi poşeta, insistă din nou, şi te asigur c-o vei regăsi intactă! Suntem o instituţie de intelectuali...

Bianca zâmbi cu un amuzament mic, în care orişicine, intelectual sau nu, i-ar fi putut detecta mefienţa. De fapt, pe toată faţa ei era instalată discret o suspiciune de felină, ale cărui concrescenţe şi legături se pierdeau într-un labirint de întâmplări vechi.

- Deci: Eşti strănepoata Mariei Rosetti? Octa o privea deschis şi imediat îşi dădu seama că reuşise s-o intimideze. Ea stătea acum în rochia ca o flacără portocalie, pe care Matilda o analiza fără discreţie.

- Nu sunt nicio rudă.

Din adâncurile genţii albe, în care Octavian vedea aievea bileţelul său, păstrat atâta amar de timp, degetele plăpânde scoaseră la iveală un portmoneu umflat, ca un burduf de cimpoi.

- Este OK, poţi să iei geanta, spuse ea, cu acelaşi aer băşcălios, iar Octa se gândi imediat că în borseta aia burduşită nu va putea să pătrundă decât după o luptă cruntă.

- Şi-atunci cum a ajuns în familia dumitale jurnalul Mariei Rosetti? întrebă Luiza, al cărei glas îi luă pe toţi prin surprindere. Matilda se apropie de grup, iar Virgil scoase din nou fruntea pe după geamul fumuriu.

- Un străbunic, mi se pare, dar ce mai contează acum, când deja a fost adus aici!

Răspunsul ei fu atât de repezit, încât toţi patru se gândiră că furase jurnalul ăla de undeva, însă nu avu niciunul timp să dezvolte această intuiţie. Bianca spuse rugător:

- Eu vreau doar să consult materialul aici, la muzeu.

Degetele Luizei greblară alene părul grizonat, în timp ce Octavian fixa gânditor portmoneul burduşit ca o bombă.

- Nu văd niciun impediment în asta, nu-i aşa Octa? Tu eşti custodele!

Ochii lui Octavian căzură razant pe decolteul ascuţit, încercând s-o intimideze din nou, însă Bianca zâmbi, iar lui îi trecu un gândac prin mâneca hanoracului şi abia atunci îşi dădu seama că stătea încotoşmănit, de când intrase.

Îşi scoase, în fine, hanoracul şi-l agăţă lângă haina somptuoasă. Nişa dulapului îl ascundea parţial de ochii vizitatoarei, care oricum era atentă la conversaţie. Luiza o luă spre birou, iar vizitatoarea o şi luă spre Arhive, în timp ce Matilda rămăsese cu ochii lipiţi de rochia ei. Avea o culoare de rac fiert, aproape coral.

Profitând de această tihnă scurtă, Octa crăpă geanta voluminoasă şi două degete se strecurară în interiorul mătăsos şi plin de buzunare. Îşi ţinea răsuflarea şi în acelaşi timp trăgea în ureche vocea Luizei, încercând să prindă toate celelalte zgomote, chiar şi răsuflarea imaginată a vizitatoarei, pe care o buzunărea fără scrupule: pudriere, cărţi de vizită aruncate la întâmplare, dermatografe, rujuri, un nottes cu doar o pagină scrisă. Cam asta era tot. Evident, Clintonul nu era acolo. Avusese grijă să-l dosească în borseta borţoasă. Scotoci la repezeală şi buzunarele mantoului alb, în care nu găsi decât o monedă de 1 euro. Prin urmare, trebuia să se concentreze pe portmoneu.

Octavian Vizitiu o luă pe urma vizitatoarei. Instinctiv îşi aruncă ochii spre Vitrina Augusta şi se opri frisonat. Sub neonul aproape verde, Clintonul era nemişcat. Acelaşi manuscris întemeietor, scris în limba engleză. Vasăzică, hoaţa renunţase la el!

© 2007 Revista Ramuri