Trăim într-o epocă a relativizării, dacă nu chiar a degradării valorilor, o epocă în care locul capodoperei a fost luat de bestseller, iar cel al geniului de către vip şi vedetă. Acest lucru pare a se datora accelerării de tobogan pe care o înregistrează ritmul evenimentelor istorice, dar şi cel al vieţii contemporane. „Timpul trece mult mai accelerat” în zilele noastre, într-o asemenea măsură încât e greu să fie sesizată cadenţa prea lentă a succesiunii geniilor – „o dată la un secol (într-o literatură precum a noastră)” – ba chiar şi aceea a capodoperelor, „o dată la un deceniu” ( pp 5-6). Acesta pare a fi punctul de pornire al lăudabilei iniţiative – de care ne vom ocupa în rândurile ce urmează – a criticului Ioan Lascu, materializată în volumul Actualitatea capodoperei şi trecutul recent al literaturii, apărut în 2007 la Editura „Scrisul Românesc”.

Să vedem ce se întâmplă, în concepţia autorului, cu capodoperele în atmosfera culturală de azi, în care instantaneitatea prezentului a luat locul perspectivei istorice ce le asigura vizibilitatea. Ba mai mult, în care însuşi mecanismul receptării pare să-şi fi deplasat centrii de interes, fie în jos către zona „culturii sufocante de masă”, fie în sus, către zonele elitiste ale scriiturii – lecturii în care „predomină experimentalismul, demitizările şi autoreferenţialitatea” ( p. 17). În ce măsură mai putem vorbi, aşadar, de o actualitate a scrierilor – fie ele şi aparţinătoare marii literaturi – din ultimele două secole? Şi cum am putea contribui la o meritată prelungire a actualităţii acestora? Iată în esenţă întrebările pe care şi le adresează, adresându-ni-le, Ioan Lascu în volumul mai sus amintit.

Şi tot autorul se grăbeşte să opteze categoric şi convingător pentru un răspuns conţinând singura soluţie care i se pare mulţumitoare: anamneza culturală. O soluţie de punerea în practică a căreia se preocupă cu dăruire şi competenţă în dubla sa calitate, uşor de întrezărit printre rânduri, aceea de dascăl de literatură şi de critic literar. Sunt (re)evidenţiate, prin urmare, calităţi perene ale unor scrieri cu statutul de capodopere, din literatura universală sau naţională a secolului al XIX-lea, ori din prima parte a secolului al XX-lea. Este vorba de calităţi care ar trebui să le facă încă a se bucura de interesul viu al cititorilor actuali: „Alături de misterul seducător al fatalităţii, tensiunea dramatică şi impetuozitatea pot fi oricând enumerate printre calităţile ce colaborează peren la atractivitatea acestui roman.” (p. 19) Tocmai am citat un fragment ilustrativ dintr-o captivantă pledoarie în favoarea actualităţii cunoscutului roman al lui Victor Hugo, „ Notre -Dame de Paris”.

În cadrul capitolului dedicat celebrului roman hugolian, este semnalată însă „poate cea mai modernă latură compoziţională a cărţii […] cea (pretins) eseistică.” (ibid.) Iar în legătură cu aceasta, cel mai remarcabil detaliu semnalat de critic este, după părerea noastră, afirmaţia unuia dintre personaje, Claude Frollo, afirmaţie ce activează o caracteristică într-adevăr actuală a romanului, una pe care am putea-o pe drept cuvânt numi premonitoriu autoreferenţială, din perspectiva discursului romanesc: „Aceasta o va ucide pe aceea. Cartea va ucide edificiul.“ Şi tot aici se resimte, semnalează criticul autor, valul de emancipare pe care îl adusese Revoluţia Franceză. Continuând puţin gândul autorului, am zice că această „eliberare consfinţită de romantici” este de fapt o etapă premergătoare a spiritului demitizant semnalat de Ioan Lascu la producţiile literare ale postmodernităţii.

Aşadar, anamneza culturală – pe care autorul volumului, captivant în conţinutul său, dar şi emoţionant în intenţie, îşi propune să o aplice potenţialilor cititori de azi spre a le stârni ori întreţine interesul pentru capodoperele secolelor … recent revolute – conţine, pare-se, o strategie de seducţie în două trepte: mai întâi, sunt ademenitor prezentate caracteristicile istorice, ţinând de specificul epocii şi al curentului literar, dar care se bucură totodată şi de o garanţie a perenităţii. Mai apoi, sunt sugerate, după cum am văzut, trăsături ale operei ce relevă actualitatea acesteia. În orice caz, asociate cu meşteşug şi pe fondul unor vaste cunoştinţe în domeniul literaturii, trăsăturile capodoperelor analizate alcătuiesc o claviatură pe ale cărei clape autorul ştie să alunece cu măiestrie.

Ar fi de amintit capitolele de „anamneză” dedicate unor scriitori precum Dino Buzzati, Nikos Kazantzakis, Boris Pasternak, Jorge Luis Borges, din literatura universală contemporană, dar şi cel despre arta de prozator a lui Mircea Eliade. Nu poate fi trecut cu vederea nici articolul dedicat romancierului american postbelic, Kurt Vonnegut jr. al cărui roman luat în discuţie – Abatorul cinci – prezintă un dublu interes: atât prin modalitatea de structurare, aleatorie şi total neclasică, cât şi prin conţinut, „romanul porneşte de la bombardarea oraşului Dresda în februarie 1945” (p. 102).

Sensibilitatea autorului pentru poezie – fiind el însuşi poet! – se face simţită în opţiunile sale pentru artişti ai cuvântului atât din secolul al XIX-lea – William Blake, Mihai Eminescu – cât şi din secolul XX, mergând, în cea de-a doua parte a volumului, până la autori contemporani precum canadianul francofon ţi suprarealist târziu, Roland Gigučre, Mimi Khalvati, poeta anglofonă de origine persană, dar şi Irina Mavrodin cu „poemul reflexiv”, expresie a coabitării reuşite în spaţiul rostirii româneşti a cerebralităţii cu sensibilitatea poetică.

Spuneam mai sus că iniţiativa criticului Ioan Lascu mărturisită de acesta în prefaţa cărţii, aceea de a face operă de anamneză culturală, este un gest emoţionant prin temeritatea sa. Temeritate de care este el însuşi conştient atunci când îşi caracterizează demersul drept „un act de diseminare parabolică, ceva asemănător, vrem să spunem, cu Pilda semănătorului… ” (p. 10). Până una alta, însă, putem afirma că ne aflăm cel puţin în prezenţa unui destul de eficient procedeu ad-hoc, aproape … literar, de unificare a unui mozaic impresionant de texte critice.