Până la apariţia ultimei sale cărţi – Singurătatea moralei. O analiză a crizei modernităţii, Editura Fundaţiei pentru Studii Europene, Cluj-Napoca, 2007 – Ştefan Melancu este cunoscut drept un membru de marcă al grupării literare din jurul revistei Echinox al cărei redactor şi fusese în anii studenţiei. Se afirmă atât ca poet cât şi ca eseist, textele sale – poezie, eseuri, articole – bucurându-se de găzduire în paginile multor reviste de cultură din ţară. Publică de asemenea mai multe volume în aceeaşi calitate de literat: Elegii întâmplătoare (poezie, Ed. Biblioteca Apostrof, 1997) şi eseurile critice, Eminescu şi Novalis. Repere comparatiste (Ed. Dacia, 1999) şi Apocalipsa cuvântului. Pamfletul arghezian (Ed. Cartimpex, 2001). Ultimul dintre volumele amintite mai sus este, de fapt, forma adaptată pentru publicarea tezei sale de doctorat despre pamfletul arghezian, susţinută în acelaşi an.

Spirit preocupat, cum bine se vede treaba, de spaţiile vaste ale culturii, precum şi de un gen de determinaţii pe care doar domeniul eseisticii critice nu i l-ar fi putut pune la dispoziţie, literatul se dublează, însă, în cursul anilor următori de un explorator al modernităţii şi al postmodernităţii prin prisma reflecţiei filosofice. Mai precis, interesul autorului se îndreaptă înspre problematica moralei şi a condiţiei sale în postmodernitate. Rezultă un nou doctorat, de data aceasta, evident, în filosofie, care îi permite să survoleze, de la mare altitudine, spaţiile vaste ale ideaticii, dar şi să procedeze la analize de fineţe; să coroboreze puncte de vedere într-un ameţitor carusel sincronico-diacronic, dar şi să procedeze la sinteze de substanţă asupra crizei pe care o înregistrează morala încă din zorii modernităţii, precum şi asupra impactului pe care această criză îl are asupra celorlalte domenii ale socio-culturalităţii.

Rezultă şi un foarte serios tom academic, cel semnalat la începutul acestui articol, o nouă carte deosebit de riguros articulată şi în acelaşi timp de o abundenţă informaţională respectabilă. De altfel, fără această rigoare, perceptibilă la toate palierele lucrării, de la arhitectura capitolelor, până la nivelul articulatorilor ce reliefează structura argumentativă de detaliu, o asemenea cantitate de informaţie ar fi fost imposibil de gestionat. Probabil că aici se face vizibilă atât o indiscutabilă calitate personală a autorului, dar, mai mult ca sigur, şi o marcă greu confundabilă a şcolii clujene.

Aşadar, după cum sugerează şi titlul, ceea ce îşi propune autorul „în primul rând este relevarea aspectelor esenţiale ce configurează criza morală actuală, cauzele şi consecinţele acesteia, alături de posibilele soluţii privind „rezolvarea” unei astfel de crize – aşa cum se configurează toate acestea prin prisma teoriei şi filosofiei actuale”. (p.12). Această criză morală are loc, însă, pe fondul unei crize generalizate care îşi află originea în însăşi natura modernităţii – „genul proxim al timpului nostru” – şi „indică, pe de o parte, erodarea, apusul valorilor şi al condiţiei umane aşa cum sunt înţelese acestea prin prisma principiilor morale şi, pe de altă parte, tensiunea creată în interiorul sensului pe care vrem să îl dăm conduitei noastre, normelor, relaţiilor şi comunicării cu semenii, destinaţiei şi fiinţării noastre în cele din urmă.” (Ibid.)

Aşa cum spuneam, o atare perspectivă de proporţii îl angajează pe autor la un vast efort de sinteză a unor puncte de vedere decisive vizând controversata perioadă modernă a cărei trăsătură fundamentală pare a fi natura sa „crizială”. Principalele diagnoze luate în discuţie sunt cea a lui Nietzsche şi, respectiv, Heidegger, ele constituind în această ordine materia capitolelor doi şi trei ale cărţii.

Iată o mostră privitoare la primul dintre cei doi filosofi amintiţi: „Discursul nietzschean asupra moralei se centrează tocmai pe aceste dislocări ale modernităţii europene, pe aceste pierderi de sens ale liniilor sale constitutive, concretizându-se într-o critică radicală („cel mai mare critic al modernităţii pe care îl cunoaştem”, opinează Gianni Vattimo), sinonimă în cele din urmă cu o „respingere totală” a acesteia (Habermas)” (p.92) Ne aflăm, pare-se, în prezenţa unei abordări în care metatextualul şi intertextualitatea îşi răspund într-un ameţitor joc de oglinzi prin intermediul unei mulţimi impresionante de referinţe bibliografice. Capitolul dedicat lui Heidegger excelează şi el printr-o analiză mai mult decât pertinentă a gândirii filosofului german în ansamblul ei, pentru ca mai apoi să integreze în acest context concepţia heideggeriană privitoare la criza umanismului, respectiv, a moralei.

Cel de-al patrulea capitol al cărţii, intitulat „Abordări actuale”, trece în revistă o serie reprezentativă de filosofi actuali şi punctele lor de vedere referitoare la tema în discuţie, criza moralei în contextul (post)modernităţii. Iată doar câteva dintre acestea: John Rawls şi teoria morală a echităţii, Vladimir Jankélévitch şi paradoxologia moralei, Emmanuel Lévinas şi etica metafizică, Joseph Ratzinger şi întoarcerea la morală, Jürgen Habermas şi etica discursului.

Capitolul final al cărţii - O nouă întemeiere a moralei? – formulează intenţia unei posibile prognoze asupra fenomenului, titlul său fiind unul interogativ şi, aş îndrăzni să afirm, retoric, pe fondul acestei imagini atât de mozaicate a dezbaterilor filosofice privitoare la morală. Oricum, dezbaterea se încheie pe un fond optimist şi pragmatic, autorul alăturându-se punctului de vedere al profesorului Andrei Marga, împreună cu care conchide că „justificarea moralei presupune astăzi conjugarea mai multor paşi esenţiali […] Iar dacă aceşti paşi sunt făcuţi, atunci justificarea este cea a unui pragmatism devenit el însuşi reflexiv şi critic”(p.269).

În încheiere, aş aminti un a propos al lui Alexandru Paleologu conform căruia, pentru un eseist, cultura filosofică este o condiţie sine qua non. Or, prin ultima sa apariţie editorială, Ştefan Melancu îşi reconfirmă în mod strălucit acest statut.