Apariţia volumului Nimic (Ed. Humanitas, 2010) de Mircea Cărtărescu, după mai bine de un deceniu şi jumătate de la publicarea ultimului volum de poezie original, Dragostea (poeme 1984-1987; Ed. Humanitas, 1994), cuprinzînd poeme scrise în continuarea acestuia între anii 1988-1992, provoacă în primul rînd o mulţime de întrebări cititorilor/ criticilor săi, oferindu-le el însuşi în versuri răspuns. E această carte cumva testamentul unui maestru zen într-ale poeziei? la care ne face să ne gîndim nu numai titlul, ci şi imaginea sa de pe copertă. E o renunţare de tip Rimbaud la poezia care l-a făcut liderul generaţiei 80? determinată de descoperirea Occidentului, cum se întitulează poemul confesiv din finalul volumului, care i-a schimbat perspectiva asupra vieţii sale, trecute şi viitoare, marcînd prezentul de un sentiment de inautenticitate şi ratare: „Occidentul m-a pus cu botul pe labe/ văzut New Yorkul şi Parisul, San Francisco şi Frankfurt/ am fost unde n-am visat să merg vreodată/ am venit înapoi cu un teanc de poze/ şi cu moartea în suflet/ crezusem că însemn ceva şi că viaţa mea înseamnă ceva/ văzusem ochiul lui Dumnezeu privindu-mă prin microscop/ privindu-mi zvârcolirile de pe lamelă/ acum nu mai cred nimic/ am fost bun pentru o stabilitate tâmpită/ pentru o uitare adâncă/ pentru un vagin singuratic/ hoinăream prin locuri care acum nu mai există/ oh, lumea mea nu mai există!/ lumea nu mai există!/ lumea mea împuţită în care însemnam ceva/ eu, mircea cărtărescu, sunt nimeni în lumea cea nouă” şi care a dus la conştientizarea limitelor poeziei sale/ optzeciste şi la asumarea neputinţei de a scrie, declarată în versuri de expresie directă, dar şi ambiguă, paradoxală chiar, din finalul poemului Occidentul: „noi am făcut zece ani poezie bună/ fără să ştim ce poezie proastă am făcut/ am făcut literatură mare, şi acum înţelegem/ că ea nu poate trece de prag, tocmai fiindcă e mare/ prea mare, sufocată de grăsimea ei/ nici poemu-ăsta nu-i poezie/ că doar ce nu e poezie/ mai poate rezista ca poezie// Occidentul mi-a deschis ochii şi m-a dat cu capul de pragul de sus/ las altora ce a fost viaţa mea până azi/ să creadă alţii ce am crezut eu/ să iubească alţii ce am iubit eu/ eu nu mai pot/ nu mai pot, nu mai pot”. E oare o predare de ştafetă? formulată, de altfel, în stil colocvial: „aşa-i, băiete/în poezie ca şi în sport/ o duci o vreme şi nu mai poţi/ capu-ăsta imbecil se uzează/ creierul se pietrifică/ eu am pornit la maraton ca pe suta de metri/ şi acum –”, în urma căreia nu-i mai rămîne decît să-şi asume rolul maestrului, parodiindu-l pe Heliade-Rădulescu, cînd spune fanilor săi: „am fost jucător, acum sunt antrenor/ scrieţi voi, măi băieţi, numai scrieţi...”(Lasă să fie). Dar atunci, de ce-i atît de tîrziu făcută public?

Încerc să dau un răspuns, raportîndu-mă la contextul în care au fost scrise aceste poeme. Parcurgînd fişa sa biobibliografică, remarc că în acea perioadă Cărtărescu a publicat volumul de povestiri Visul (1989; în ediţiile următoare Nostalgia) şi poemul epic Levantul (1990), care marchează trecerea sa la proză. Pentru publicul larg, Mircea Cărtărescu este azi prozator, nu poetul care încă din primele sale volume, Faruri vitrine, fotografii (1980), Poeme de amor (1983) şi Totul (1985) a fost promotorul noii poezii, postmoderne, româneşti. Dar constat, citind nu numai povestirile, ci şi romanul Orbitor în toate cele trei volume ale sale, că acestea sunt structurate tot poetic. El nu şi-a epuizat talentul odată cu formula poetică ce l-a consacrat, ci a rămas în adîncul său poet, ca şi Blaga, indiferent de genul în care a continuat să scrie. Umbra poetului Mircea Cărtărescu se întinde, ca să parafrazez un cunoscut poem romantic, nu numai asupra operei sale, ci şi peste generaţiile spumegate ale literaturii noastre actuale.

Şi iarăşi mă întreb: să fie volumul Nimic o provocare la o nouă lectură a poeziei sale? Sau cădem de acord cu cuvintele încrustate de autor pe ultima copertă a volumului: „în graffitiurile astea e mai mult adevăr (chiar dacă mai puţină literatură) decât în toată poezia mea anterioară, că de fapt aşa am vrut să scriu întotdeauna, că aici mă recunosc, că aici respir, că aici sunt în sfârşit liber”?, ceea ce l-a determinat să le publice ca pe nişte „postume din timpul vieţii”. Există într-adevăr în sintaxa mai relaxată şi în minimalismul retoric/ estetic al acestor poeme biografiste, mai mult o voinţă de autenticitate decît de stil, care anticipează creaţia nouăzeciştilor şi a douămiiştilor. O melancolie dizolvantă a eului stăpîneşte toate aceste poeme în faţa banalităţii cotidiene, căreia i-a căzut prizonier. Nimic poate fi citit ca un jurnal de singurătate asumată, alcătuit din notaţii simple, aproape complet lipsite de artificii retorice, un jurnal a-literar, preocupat, aşadar, să exprime doar autenticitatea trăirii. Un jurnal care descompune nimicul existenţial în detalii, alternînd cu încetinitorul secvenţe descriptive de gesturi/ mişcări banale sau secvenţe narative, în care se povestesc micile întîmplări cotidiene: „ce seară tristă şi dulce seară! fiindcă pe Ioana o durea urechiuşa/ a rămas să doarmă la ei mei, iar eu/ am luat-o agale, la 10 noaptea, pe şoseaua Ştefan cel Mare/ sub lună, căci septembrie a început/ cu lună, cu luna mare, galbenă, peste blocurile spectrale/ cam unde sta Andrieş, vizavi de Poliţie...Luna/ era aşa mişto încât mi-a ars inima: prima dată am văzut-o/ după ani şi ani, căci omul matur/ nu poate să vadă luna, treceam târşindu-mi adidaşii/ pe lîngă vitrine cu gratii şi păpuşi Barbie după gratii/ şi vitrine cu bucăţi nevopsite de caroserii/ mă gândeam la atâtea nebunii, îmi aminteam atâtea toamne şi sfârşituri/ de vară, atâtea lune, atâtea secere subţiri şi bolovani de lumină/ atâţia paşi pe macadamul sonor/ cînd la patru ani mă-ntorceam sub lună între părinţi/ şi umbrele ni se lungeau înainte, şi luna sălta în pas cu noi/ şi filmul „Veneţia, luna şi tu” văzut în grădină/ într-un cinema popular, şi apoi pe stadionul Dinamo/ văzînd alt film sub luna plină...” (A, la luna, la luna...). Pare că numai dispunerea în versuri diferă de un text în proză. Şi totuşi, un lirism de o mare candoare străbate nervurile versurilor, însufleţindu-le tocmai atunci cînd discursul riscă să cadă în vorbărie. Dar nu sunt cele mai bune versuri ale lui Mircea Cărtărescu.

Încercînd însă să descifrez mesajul său, mai mult gest decît cuvînt, am ajuns la concluzia că Mircea Cărtărescu nu şi-a golit sertarele de „nimicurile” rămase nepublicate, ci că volumul Nimic face parte din logica evoluţiei acestui poet extraordinar, care ştie că după ce-ai trăit şi scris „la cea mai înaltă ficţiune”, cum spune alt optzecist care a tăcut, Florin Iaru, restul este tăcere. În poezie, după ce-ai spus totul, nu poate urma decît nimic. Un nimic, la fel de simplu ca adevărul, despre care poetul ţine să depună mărturie.