Drumul lãuntric al poetului

Andrei Zanca s-a mutat în Germania, pentru a putea scrie poezie în limba română, ceea ce în România, la Sighişoara, nu ar fi putut face – a publicat doar un volum de versuri pînă la plecarea din ţară în 1991 şi 12 volume după stabilirea la Heilbronn –, bîntuit fiind de melancoliile provinciei şi demonul alcoolului. Nevoit să facă nopţile albe în slujba de portar, asumată contrar pregătirii filologice şi competenţei sale, el le petrece în meditaţie şi scris, ajungînd la altă perspectivă asupra vieţii decît omul diurn. Existenţa sa adevărată este doar lăuntrică, în căutare de sine şi, ca un sihastru, a lui Dumnezeu. De la un volum la altul, poezia lui a evoluat în sensul revelării acestei experienţe nocturne, în care se amestecă fervoarea trăirii mistice cu detaşarea contemplativă a înţelepciunii.

Volumul Zicudul a apărut în 2010 la Editura Grinta, în tandem cu Cartea Surâsului. Jurnalul unui drum lăuntric, recent publicată. „Zicudul” este un cuvînt inventat de Andrei Zanca pentru a desemna – ţine să menţioneze el într-o notă explicativă – „omul de zi cu zi”, al cărui orizont de existenţă şi cunoaştere se reduce la cotidian. Dar tot într-o încercare de a-l defini, poetul se referă – cum, de altfel, precizează şi subtitlul volumului – la „intimitatea cotidianului”, adică tocmai la existenţa lăuntrică de zi cu zi a unui om care încearcă să se elibereze de blestemul lui Sisif prin scris. Poezia sa este o vorbire cu sine însuşi, o poezie solilocvială care păstrează în rostire ceva – aş spune, esenţialul – din acuitatea simţirii şi gravitatea meditaţiei. Este o formă de confesiune preocupată mai mult de cunoaşterea decît de trăirea intimităţii cotidianului, prin introspecţie. Discursul se esenţializează prin conceptualizarea experienţei cunoaşterii într-o formulă poetică încadrabilă expresionismului abstract. Acesta este expresia unei existenţe văzute ca o continuă agonie, aspirînd la dematerializarea ei şi trezirea/ învierea spirituală: „Zace întins pe ultimul lui pat, zace/ cu ochii închişi atent la nuanţele/ vieţii lui trecute înălţându-se/ lent din beznă// ce să fac, şopteşte.../ e visul tău, mai aude el stins, apoi/ o mare împăcare îl ia lin de mână// vremuri de rătăcire, vremuri de pribegie şi doar/ aceste licăriri ostenite ale ochiului înspre liziere// ochi de supravieţuitor, aici unde// nu totul a fost adevăr, nu// totul minciună, uităm// uităm spre a ne putea aminti mai bine”.

Cunoscînd intimitatea cotidianului, Andrei Zanca descoperă că „în desfirarea vieţii, mai există o viaţă/ curgând tăcută sub aşezări cariere orgolii”, o viaţă autentică pe care omul – zicudul său – o poate trăi numai în momentele de iluminare. Sunt acele momente în care conştiinţa nefericită de a trăi „mereu din timp împrumutat”, iese surîzătoare din mecanica vieţii cotidiene şi depăşeşte „birocraţia şi spaimele morţii” în perspectiva salvării/ mîntuirii. El contopeşte în meditaţiile sale poetice elemente de mistică orientală şi occidentală, de înţelepciune budistă sau zen, de morală iudaică sau creştină, reîmprospătîndu-le/ reinterpretîndu-le mesajul într-un limbaj care, în simplitatea lui, deşi nu întotdeauna transparentă, ci uneori obscură, sibilinică, ajunge la o expresie percutantă şi răscolitoare. Calea mistică a zicudului este individuală, însemnînd asumarea singurătăţii şi înstrăinării eului în sensul unirii cu fiinţa, dezvăluindu-se ca o întoarcere la origini în poemul scris în memoria lui Rolf Bossert: „te văd întins pe un pat de campanie/ într-o dimineaţă de vară dâmboviţeană// cu mâinile răstignite alături de parcă/ te-ai fi prăbuşit// dintr-o încercuire de oglinzi, nici o scăpare/ în apele lor zăceai zvântat de sleire// cu faţa în jos, întins// pe patul acela rece, iar prin fereastra deschisă/ unduia arşiţa, mirosul de bitum ars. roţile/ şi m-am îndepărtat cu capul plecat// mai mult nu are rost să spun/ şi pesemne, nici nu m-ai auzi/ aşa, întors cu spatele către noi/ mistuindu-te încet/ pe treptele vântului, azi// sunt eu aici, aproape/ şi-mi vine vestea de acasă/ că tot mai mulţi// îşi aleg moartea// pe unii i-am cunoscut, ori/ am crezut că-i cunosc// în vreme ce eu însumi simt/ nu cum vine, cum se înalţă/ ea în mine ca o/ amânare// şi cobor de-a lungul ei/ spre a-mi reaminti/ cine sunt// şi e reîntoarcere Acasă”.

Aceste poeme scurte, de concentraţia şi densitatea unei pilule menite să trezească şi să vindece, par a tocmi pre versuri pagini din Cartea Surâsului, ca nişte notaţii cu tîlc spiritual ale obsesiilor poetului – de unde şi impresia de repetiţie răsfrîntă în monotonia lor tematică şi stilistică – din „jurnalul unui drum lăuntric”. Este calea însingurării lăuntrice a omului, într-un fel de autism ontologic, în care numai Dumnezeu rămîne confident. Un autism din care se salvează rîzînd împreună cu divinitatea. Un rîs al învinsului, convertindu-se în surîsul învingătorului, cum reiese din acest tulburător poem reprezentativ pentru volumul Zicudul: „definitiv ca o mână de pământ/ peste capacul unui sicriu// urcă-n zori/ din adânc/ un glas// nu e luat în seamă, suferinţă/ agăţându-se mereu de o durere/ ca înecatul de bârnă// experimentul nu este un loc anume// nu eu mă mistui în timp/ ci timpul se năruie în mine// şi totuşi, dacă odinioară/ am rostit cu un surâs/ amar – singur// azi, atât de singur, încât// doar cu dumnezeu mai râd”.

Cele două volume, Zicudul şi Cartea Surâsului, apărute împreună, se completează, aşa cum spiritul creator este dublat de cel critic, prezentînd o viaţă trăită şi analizată zi cu zi, pas cu pas, între oglinzi paralele. Iată, spre exemplu, un fragment din Cartea Surâsului – şi trebuie spus că fragmentul este, ca şi la Pascal, Nietzsche sau Cioran, forma cea mai adecvată gîndirii mistice, căci iluminarea nu este continuă, ci intermitentă – referitor la drumul lăuntric al poetului: „Calea aceasta are mereu în fundal conştiinţa morţii, fiindcă doar astfel poţi visa aici şi acum. Abia atunci viaţa dobândeşte acea calitate care îţi permite să vezi ceea ce se petrece în ea. Eşti, dintr-o dată, ceea ce „se întâmplă”, mai ales că odată cu înaintarea în vârstă respiri în fiecare clipă tot mai conştient moartea aceasta, în care asumându-ţi concomitent şi nelipsita suferinţă, se prefigurează şi drumul de tămăduire în care „realitatea” se estompează mult, tocmai spre a putea fi mai târziu interpretată într-un mod adecvat, ne-polar, ne-dual”. Dincolo de cultura asimilată versurilor din Zicudul sau reflecţiilor din Cartea Surâsului, se află o experienţă personală autentică.

Andrei Zanca repetă experienţa făcută cu volumele Oprirea (versuri; 2009) şi Lumea – un limbaj al invizibilului (eseuri; 2008), apărute în tandem tot la Editura Grinta şi comentate la vremea lor în această rubrică, reimpunînd un poet la fel de profund şi original, pentru care literatura nu (mai) înseamnă doar artă, ci un mod autentic de existenţă. Un poet aflat departe de lumea noastră literară, despre care – din păcate – se vorbeşte şi se scrie atît de puţin în limba sa.