Volumul Interiorul lucrurilor (Ed. Vinea, 2011) de Simona-Grazia Dima invită la cunoaşterea interiorului lucrurilor, ca şi cum le-ar dezvălui intimitatea sufletească. Poezia îşi păstrează astfel funcţia ei exploratorie, în care cunoaşterea se însoţeşte cu viziunea într-o ceremonie de gravitate sacrală. Discursul poetic, deşi descrie cu graţie meandre colocviale sau volute metaforice derutante pentru înţelegerea imediată, este permanent strunit să nu se abată de la ţinta exprimării esenţialului. Iar esenţialul nu-i altceva decît poezia însăşi, camuflată ca şi sacrul în profan în interiorul lucrurilor. Casa unui poet, cum se intitulează un poem, este laboratorul în care creaţia lumii se află în continuu proces: Când pătrund la mine-n odaie/ găsesc toate lucrurile-n proiect -/ peisaj fabulos şi fantastic -/ pânze fâlfâind ca velele/ şi tablouri ce se pictează încă/ de la sine, un ocean în creştere/ mai are puţin şi se va înălţa-ntre nori/ împreună cu pământul întreg/ mărunţit şi reînchegat în plasma viziunii/ pe o insulă înverzită îmi văd poemele/ repetate, în alte şi alte exemplare/ cu acelaşi scris răbdător/ ca-ntr-un rit al iubirii şi-al strigătului/ le-am pus într-un seif din scoarţă de copac/ ele deschid acest arbore imaginar şi ies/ aud cum ţipă şi-aproape mă prăvălesc/ în valul niciodată secat, din preajmă/ mă doare fluiditatea priveliştii/ oraşul ce se face doar că e oraş/ dar eu îi disting trupul tremurător de sticlă/ oceanul cu animale secrete, în aşteptare/ afund.
Scriind în 1998 despre alt volum al poetei, făceam constatarea că ceremonialul textului atinge maxima eficienţă poetică atunci cînd tonul renunţă la gravitate pentru a fi mai colocvial. Constatarea rămîne valabilă şi azi, deoarece colocvialiatea reprezintă, alături de livresc, marca stilistică prin care Simona-Grazia Dima se înrudeşte cu poeţii generaţiei sale optzeciste. Dar autoarea volumul Interiorul lucrurilor are afinităţi mai degrabă observa pe bună dreptate Ştefan Borbely în 1997 cu neomodernismul primilor echinoxişti, în special cu Adrian Popescu, decît cu postmodernismul membrilor Cenaclului de luni în frunte cu Mircea Cărtărescu. Ea scrie o poezie mai mult reflexivă, chiar autoreflexivă, decît tranzitivă, executată cu o răceală de chirurg care-şi etalează, odată cu măiestria, şi instrumentele. Fluiditatea vîscoasă a discursului corespunde trăirii prea controlate cerebral, întocmai cum un geam aburit produce flori de gheaţă la scăderea temperaturii. În clarobscurul lor, imaginile desfoliate unele dintr-altele, ca petalele din corola unui trandafir, poartă adîncimi oculte de simţire şi gîndire, precum finalul poemului Dulceaţa de trandafiri: Cumpăr dulceaţă de trandafiri, mă pierd/ în icoana bobocului translucid -/ foc latent, care-mi aduce-aminte că, în pofida/ umilinţei, eu am puterea!/ Şi pe moarte de-aş fi, puterea aceea ar fi în mine întreagă/ Neguţătorule, tu ai nobleţe, fiindcă recunoşti, într-un/ om deposedat, rangul său cineva/ care, fără-a avea nimic/ este totuşi bogat şi demn de respect/ Acasă, ca-ntr-o catedrală, în tăcere/ gust câte-o petală trandafirie/ sorb ceea ce n-am fost/ ce n-am putut fi, dar mă aşteaptă intact/ Pe sub geam trec, aromate/ într-un vacarm însumând tăcerea/ râuri de oameni/ Dar Domnul îmi vede masa, gardată de sfeşnice-lănci/ Pentru toată durerea mea/ El mă va preface-ntr-un trandafir.
Un gen de manierism mai puţin crispat, chiar relaxat de colocvialitate, şi rutinat de o ştiinţă migăloasă a construcţiei şi de rafinamentul expresiei, excedat uneori de afectarea retorică a discursului: da, de aceea ne-am strâns aici/ la această sferică masă/ între coloane de lemn împărătesc/ unde fruntea luminii, floarea visului/ păsări de duh, alături plutesc (Cavaleri s.n.), se întrupează cîteodată în poeme memorabile ca Frunza: O jumătate din viaţă/ e faţa-nsorită a frunzei/ în zona brăzdată a caravanei/ călită-n stihii, dar cealaltă/ e partea pitită, nedrefişată/ cu iepuri sperioşi în zăvoi/ şi melci abia prelinşi pe lunecuşul sticlos/ în şiruri amestecate, privind frăţia norilor/ sub un veşnic amurg. Acolo se toarce/ izvorul, cete de nimfe aşteaptă la rădăcini/ Un soare indiferent, răsărit fără tine şi aspru/ e frate cu soarele melancolic ce n-ar putea/ urca zorii de nu l-ai putea împunge cu degetul/ Îngerii te-mping la paradă, pe podium/ Gătit cu strasuri, porţi brâul de bale al melcilor/ binecuvântarea celor din adânc suflând pe dosul hainei/ puri totdeauna. Topmodel îmbălat de năstruşnicii miri muţi/ desfăşoară-te lin, spectatorii fluieră, te adoră, dar fii/ nepăsător, fii frunză, la paradă. O clipă, ţi se dezveleşte/ un genunchi. Sunt săgetaţi câţiva, se prăbuşesc, tu treci/ ţine minte, să fii frunză-i de-ajuns.
Cunoaşterea lumii din interiorul lucrurilor presupune o participare mistică. În sinea ei, poezia Simonei-Graziei Dima are o aspiraţie spre mistică, dar combustia trăirii pe care o reprezintă în text se aseamănă cu urmele de foc ale lavei păstrate, prin răcire, într-un cristal, cum sugerează poemul intitulat Acolo de unde am plecat în ardere: Cineva din lume mă va înfia/ zeiţe necunoscute îmi poartă de grijă-n mulţime/ Ţesuturile mi se vor resorbi/ în tromba de flăcări/ când voi isprăvi de iertat, de vorbit/ iar ei de ascultat, de înţeles/ Duşmanul ascuns va face o temenea de fum/ arderii mele, va declama în limba mea/ se va vedea că o vorbise-n taină/ de mic copil, că este sumeriana lui/ Şi timpul va fi azi. Trupul meu/ va fi verbul, alb şi iertat/ pentru câte a dus şi-a deprins/ Cuvinte, care m-aţi aşteptat/ în sertare-nmiresmate/ cuvinte cu ochi de păsări/ în ograda spunerii, vă regăsesc/ în punctul de unde am plecat în ardere/ mamă ocultă, câinii tăi de pripas/ îmi vor cere lapte. Nimeni acolo/ să se minuneze, căci plasma/ din jur, ea însăşi, va fi minunare/ iar noi, privitorii, cu toţii în ea. Iar alteori, cu floarea presată într-un ierbar, salvînd forma cu sacrificiul conţinutului de arome şi miresme ale celei din grădină. Şi tocmai de aceea, poezia Simonei-Grazia Dima, în frumuseţea ei rece, sigură de sine, pare fără vîrstă.