În poezia basarabeană de azi, Arcadie Suceveanu este, la cei 60 de ani aproape împliniţi, un clasic în viaţă. El se situează într-un moment de trecere a poeziei române de dincolo de Prut de la tradiţionalismul modern al lui Grigore Vieru la avangardism şi, în cele din urmă, la postmodernismul reprezentat mai ales de numele lui Emilian Galaicu-Păun. El a ars toate aceste etape pe un traseu întortocheat, cu înaintări spectaculoase şi reveniri semnificative, în sensul sincronizării cu mişcarea literară a vremii noastre. Metamorfozele poeziei sale nu provin însă din mimetism, ci dintr-o dialectică interioară, dovedind un talent cu bogate şi multiple resurse creatoare. Arcadie Suceveanu este, de fapt, un poet independent care marchează, în literatura unei ţări abia ieşite din Gulagul sovietic, necesara sinteză dintre tradiţie şi (post)modernitate.

În 2011, la Editura Arc din Chişinău, Arcadie Suceveanu a publicat un elegant volum de versuri, Fiinţe, umbre, epifanii, continuînd traseul descris pe un drum care este, mai mult decît în oricare dintre volumele publicate pînă acum, numai al său. Căci noua sinteză dintre tradiţie şi modernitate este atît de personală încît, fără a mai fi tributară unei orientări parcurse anterior sau actualei mode, înseamnă întîlnirea dintre talent şi cultură într-o expresie poetică rostită de o voce inconfundabilă.

Multe dintre poemele acestui volum sunt (sau pot fi citite) arte poetice, ivite din reflecţia asupra poeziei , ca o privire în urmă, în care se amestecă luciditatea gravă cu (auto)ironia, dezvăluind într-o vreme a vulgarizării cinice a creaţiei, o atitudine aristocratică. În textul cu acest titlu, conştiinţa creatoare este reprezentată metonimic de mîna care scrie, vinovată că „întotdeauna a împins cuvintele/ pînă la ultima lor consecinţă”, ceea ce poate fi o definiţie a poeziei. Reflecţia devine, în poemul Foarfecele eretic, o pedagogie/ pledoarie pentru creaţia ca oglindă a propriei identităţi, împotriva tentaţiei rimbaldiene a eu-lui creator de a fi mereu altul: „...nu mai încerca să fii altul/ te trădează pervertită la scris mâna străvezie/ şi, pfi! de la tine duhneşte cumplit a literatură”.

Deşi respinge literatura ca şi creaţie artificială, în numele autenticităţii, Arcadie Suceveanu rămîne un poet calofil în expresie şi riguros în construcţie, scriind o poezie în care adevărul şi frumosul alcătuiesc un corp baroc. În acest sens, mă asociez lui Mircea V.Ciobanu care, în prefaţa volumului, consideră aceste poeme – la care aş adăuga şi titlurile primelor primelor două secţiuni, Rădăcinile din paharul cu apă şi Viaţa de la geamul literaturii, care sunt tot baroce – „variaţii ale barocului post-postmodern”. Un baroc mai puţin fastuos şi preţios decît în alte volume, echilibrat şi măsurat cu o naturaleţe care, depăşind criza postmodernismului, tinde spre un nou clasicism.

Poemele baroce ale lui Arcadie Suceveanu sunt, ca şi conţinut, viziuni despre fiinţe şi umbre, despre oameni şi locuri reale sau livreşti: părinţii, satul bucovinean al copilăriei, Cernăuţi-ul adolescenţei cu dascălii săi neuitaţi, Parisul viselor de glorie în care „se ajunge întotdeauna prea târziu” etc., cercuri tot mai largi ale devenirii sale, evocate cu nostalgie/ melancolie romantică, contrapunctată de o ironie surîzătoare, proprie omului modern: „Stai treaz în lumina fulgerelor. În gangul de lemn/ ca şi acum o jumătate de veac/ acelaşi greier ecumenic ţârâie/ incoruptibil. În faţa acestei mărunte eminenţe/ speriat, ţii în pumn sensurile adunate din cărţi/ să nu se împrăştie/ (ah, bătrâne monah/ vino să salvăm frăgezimile!...)/ Tunetul negru a trecut peste casă/ dimineaţa, ca o taină limpede, răsare soarele/ la marginea Siretului Mic ziua cea nouă/ bea cercuri” (Suceveni).

Alte texte au structură colocvială, invocînd afabil sau polemic maeştrii spirituali E.A.Poe, Dostoievski, Nietzsche, Rimbaud, Apollinaire ş.a., ori personajele literare Don Quijote şi Hamlet, întîlnite şi în volumele anterioare ca alter-ego-uri ale poetului. Livrescul nu este însă o mască retorică, ci o dimensiune a existenţei, legitimînd un scriitor bine cultivat, pentru care erudiţia culturală se topeşte în creuzetul trăirii poetice: „Odată tinereţea trecută, credeam/ că mă voi despărţi de tine, palide prinţ/ dar întrebările mele îţi urmează umile/ augusta-ţi întrebare, ca nişte/ discipoli...” (Încă o noapte cu Hamlet).

Dar cel mai substanţial şi reprezentativ pentru acest volum este poemul în opt părţi Alte viziuni la Cernăuţi, în care viziunea unui „timp suprapus” transferă, printr-un lirism structurat în imagini ale întrepătrunderii dintre prezenţa şi absenţa fiinţei, realitatea temporală/ istoria oraşului bucovinean într-o suprarealitate/ existenţă metafizică: „În spatele fiecărui zid e un alt zid/ în spatele fiecărui trecător e un alt trecător// Îndărătul turnului cu ceas/ e un alt turn şi un alt ceas. Şi ceasurile/ amândouă arată aceeaşi oră a înserării:/ 17 şi 30 de minute// Se stârneşte vânt/ şi chipurile trecătorilor intră unul în altul/ timpul unui ceas se răstoarnă în timpul/ altui ceas// Pe nesimţite, limuzina gri metal/ a directorului fabricii de bere/ dispare în burta tramvaiului galben în care/ călătoreşte masca lui Paul Celan/ tramvaiul galben, la rândul său, este înghiţit/ de trăsura neagră în care, pe un cufăr negru/ stă masca adolescentului Eminovici Mihai/ privind la târgoveţii cu bărbi roşii/ (Peste tot, jumătatea prezentă/ stă spate-n spate cu jumătatea absentă)”, de calitatea marii poezii.

Mereu altul şi mereu acelaşi, prolific şi inegal totuşi de la un volum/ poem la altul, Arcadie Suceveanu a strîns în proteismul său creator puterea de înnoire a poeziei române din Moldova, înălţîndu-se ca o coloană infinită, atît de plastic descrisă în versurile din volumul acestui volum: „Pe sub pielea mea creşte/ un alt fel de piele/ pe dinlăuntrul chipului meu/ se insinuează alt chip/ pe dedesubtul unghiilor mi se profilează/ alte unghii – subţiri, transparent de subţiri/ ale unui trup vast, nesfârşit // ce abia începe” (Un trup ce abia începe) şi oferindu-i un nume care o reprezintă, în egală măsură, şi în România, şi în lume.