De când am început să scriu organizat despre rock, rockeri şi nebunia din jurul acestui fapt de viaţă, am căutat legăturile existente, posibile sau imaginare, cu domeniul mai larg – şi pe undeva mai înalt – al culturii. Pentru unii este o evidenţă, pentru alţii un moft: rockul face parte din cultura contemporană, fie tolerat ca ruda săracă (săracă spiritual, nu şi material în cele mai bune cazuri), fie ca avangardă snoabă. Şi de când atâţia rockeri au acceptat înnobilarea acordată de-un sistem de guvernare exigent şi conservator, se poate vorbi chiar despre veleităţi aristocratice. Dar, cum arăta cineva într-un articol din presa engleză, când cântecele de protest devin vehicule pentru reclame comerciale, a pretinde că lupţi contra sistemului (încasând totodată drepturi de autor de pe urma cântecului) e o ipocrizie lipsită de haz. Cu atât mai admirabil este efortul unor trupe de a-şi revigora periodic muzica şi a menţine un status de independenţă în răspăr cu mersul degradant şi mercantilitatea societăţii. Simpla reluare a compoziţiilor de tinereţe cu mijloace tehnice moderne e semn că autorii au rămas prizonieri ai unui moment de graţie şi mestecă la nesfârşit reţeta unui succes tot mai diluat pe măsura trecerii timpului.

Asta e valabil pentru majoritatea trupelor vestice, care au parcurs un traseu normal. Când e vorba de trupele româneşti, lucrurile se complică. La noi, toate trupele de rock care au imprimat discuri în perioada comunistă au avut de înfruntat inamicul numărul unu – cenzura ideologică. Apoi, inevitabil, cenzura tehnică, dat fiind că dotările necesare unui studio de înregistrări profesionale necesitau aprobarea forurilor de partid pentru cheltuiala de valută. Iar decalajul tehnologic din anii ‘80 era evident şi genera frustrare în rândul rockerilor noştri, care numai limitaţi intelectual nu erau! Şi oricâte artificii sau inovaţii reuşeau, un disc nu suna aşa cum putea, trebuia şi merita să sune. De unde şi exodul peste graniţă al tot mai multor rockeri născuţi în patrie, fie că erau români, germani, huni sau ţigani, vorba unuia dintre ei. Puţini dintre aceştia au revenit după 1990 cu tehnică la zi şi energie nelimitată pentru a relua activitatea sau pentru a-şi reface muzica la nivelul dorit. Primul a fost Nicu Covaci, ultimul – dar nu cel de pe urmă –, Marius Luca.

Numele lui Marius Luca este legat indestructibil de trupa Metrock, varianta legendară de-acum peste trei decenii. El a reuşit să se desprindă de pe orbita altei firme importante atunci, Metropol, să-şi construiască propriul brand şi să editeze un disc cu sunet proaspăt, viu, peren. Şi azi trepidează nervul şi sângele celor care au în colecţie vinilul şi se lasă purtaţi pe aripa visului în Castelul de nisip. Aici e musai o precizare: valoarea unui hit rock, a unui album sau a unei trupe nu se măsoară numai prin impactul (locul în top, numărul de unităţi vândute) pe care l-a obţinut la un moment dat. Eu cred şi susţin că o trupă, un album, o piesă sunt cu atât mai valoroase cu cât, pe măsura trecerii timpului, sunt ascultate şi produc aceeaşi emoţie estetică la fel ca la prima audiţie. Un nume sau o piesă pot fi la modă, pot face vânzări uriaşe, apoi sunt uitate inexplicabil. Dacă niciun suflet singuratic nu simte nevoia ca, într-o noapte chinuită, să extragă din raft şi să aşeze pe platan discul odinioară iubit, aproape poţi zice că acel disc a fost imprimat degeaba!

Nu i se întâmplă aşa ceva lui Marius Luca. Plecat în Canada, după ce se săturase de lupta cu morile de vânt „made in Romania”, omul şi-a reclădit întâi o viaţă decentă, apoi o trupă, numită Organic Noise Experiment, împreună cu doi canadieni. Neobosit căutător al propriului ideal, Luca şi-a dedicat activitatea cu O.N.E. refacerii muzicii compuse în perioada Metropol-Metrock şi înregistrării ei la cel mai înalt nivel tehnic posibil. A reuşit. Patru titluri (CD şi vinil), unul mai bine masterizat ca altul, cu variante în limbile maghiară şi engleză, reaprind torţa unei muzici care impune fără stridenţe, cucereşte cu delicateţe, antrenează fără hărmălaie şi hei-rupism patriotard. Ţin să subliniez acest aspect, fiindcă din toate piesele transpare o nostalgie puternică şi o iubire de patrie sinceră şi necenzurată, laolaltă cu regretul de a nu fi şi România o ţară măcar normală, dacă nu ideală. Ascultaţi de pe discul Epitaph (2018) piesa Între vis şi realitate, pe versuri de Şt. O. Iosif. Puţine cântece rock sunt mai actuale şi mai sfâşietor de frumoase!

Reluându-şi compoziţiile modest imprimate cândva, Marius Luca procedează la fel ca orice om de cultură care simte nevoia să repună în discuţie teoria care i-a adus celebritatea şi să o confrunte cu situaţia actuală, cu tânăra generaţie. E privilegiul celor care au norocul să trăiască suficient, dar şi pariul celor cu sânge în instalaţie. Marius Luca e unul dintre ei.