Câţi dintre românii rămaşi în ţară îşi mai aduc aminte, cu nostalgie sau furie, de produsele manufacturate loco şi depozitate în spaţii securizate de inscripţia „Pentru export”? Câţi mai cumpără azi cu prioritate asemenea mărfuri, ce încă se fabrică pe ici, pe colea, în câte-o firmă deţinută de-un „investitor strategic”? Unele articole nu sunt accesibile buzunarului de pensionar, patriot nevoie mare; cele alimentare pur şi simplu se degradează, lipsite de pretenţioasa „filieră de distribuţie”. Chestiunea proastei organizări a românilor, incapabili să-şi promoveze valorile, este notorie şi se manifestă chiar în domeniul rubricii de faţă: rockul. Zic rock, la modul generic, pentru a simplifica discuţia. Evident că situaţia se observă şi în jazz, pop, folclor sau mult-hulitele – dar foarte dansatele, chiar şi de străini, după miezul nopţii – „manele de viaţă nouă”, spaima snobilor, bucuria plebei.

În anii 1960, când Anglia trecea prin momente de criză, bugetul regatului, până atunci în deficit cronic, a fost echilibrat şi adus pe plus de vânzările discurilor trupei Beatles. Răsplata nu s-a lăsat aşteptată: cei patru fabuloşi au primit titlul de „Sir” şi onoruri nobiliare, deşi se născuseră în clasa medie, muncitoare. Maneliştii de pe plaiurile noastre, proveniţi din straturi sociale diferite, însă amestecate, au vândut muzică şi s-au îmbogăţit, evitând sârguincioşi plata impozitelor. Rockerii şi alţi liber-profesionişti n-au somn liniştit din cauza formularelor birocraticului fisc, în vreme ce lăutarii sfidează societatea pe care, vezi bine, o distrează! Suntem o naţie de şmecheri foarte distraţi, nu?

Destui artişti români au plecat pe alte meleaguri, să muncească şi să trăiască omeneşte. Câţiva se încăpăţânează încă pe-aici, deşi sunt ceruţi şi apreciaţi în străinătate. Nu-i o problemă să exporţi „produsul cultural”, chiar dacă are „culoare locală”. În pop-rock-ul românesc sunt câteva nume mai bine cunoscute „afară” decât acasă: Inna, Thy Veils, Scarlet Aura, Negură Bunget, Dirty Shirt, Trakva, Grimus, Kumm, ori uitaţii Ozone, cândva răsfăţaţi pe toată planeta, măcar că veniseră de la Chişinău şi plecaseră din Bucureşti. Şi în rock, la fel ca în IT sau film, se configurează posibilitatea activităţii fructuoase, cu bază în România şi extindere peste tot. Asta cu o condiţie minimală: totul să fie lucrat profesionist, fără compromisuri, fără cârpeli, fără furtişaguri. Cerinţe greu de respectat la noi, unde până şi concertele gratuite oferă ocazia unor şmenuri de neimaginat!

Nu ca să evite mânăriile, „ansamblul” de folk-funk-metal-hardcore-rock Dirty Shirt, din Seini, Maramureş, a ţinut în ţară foarte puţine spectacole cu materialul albumului Dirtylicious, din 2015. S-a întâmplat aşa fiindcă orice trupă are un ritm de viaţă propriu, mai trepidant în unele perioade, mai domol în rest. Anul trecut, în seara de 1 aprilie 2017, Dirty Shirt a dat un concert (de la care am lipsit cu regret, fiind în pragul spitalizării), filmat profesional şi pus pe DVD: Folkcore DeTour – Live at Arenele Romane, Bucureşti. Invitat în spectacol – Ansamblul Naţional „Transilvania” din Baia Mare, specializat în folclor pur. „A fost ceva tare ca horinca de Maramu’!” – mi-au zis câţiva participanţi, deloc mahmuri după o noapte de zbânţuială descătuşantă. Pe DVD se păstrează o bună doză din atmosfera focoasă. Camerele au surprins cât s-a putut de bine mişcarea scenică (amuzant „dansul” câtorva din ansamblul folcloric, incapabili să stea calmi pe scaune când ceilalţi, rockerii, duduiau în vârtejul pieselor). Sunetul putea fi o ţâră mai „gras”, dacă era transpus pe disc şi în format LPCM, nu numai Dolby stereo.

Impresionanta desfăşurare logistică a reunit pe scenă actorii unui spectacol de referinţă, în care totul a curs aproape ideal. Interludiile folclorice au ritmat fermecător succesiunea de piese, fiecare dinamică, lipicioasă, răvăşitoare şi magnetică în felul ei. Cei doi solişti – Dan „Rini” Crăciun şi Robert Rusz – s-au completat în mod organic, dilatând registrul vocal până dincolo de limitele percepţiei comune. Chitările au fost fără stavilă, secţia ritmică a turat mecanismul cu precizie şi coerenţă, iar sintetizatorul lui Mihai Tivadar a brodat culori stilizate. Instrumentele „invitate” – în speţă, viorile – au temperat asprimea punk-hardcore şi-au dat o cuceritoare nuanţă folk-o-metal fluviului de armonii năucitoare. Piesele proprii Dirty Shirt, adunate pe trei discuri oficiale, au majoritatea textelor semnate de Leonard Ciocan, puncte în geografia rockului. Adaptările din repertoriul popular culminează cu „Hoţii”, prelucrare inspirată a celebrei „Ciuleandra”, potrivită în contextul politic al ultimilor ani. Numai că aria ei de răspândire în public se dovedeşte limitată, fapt ce reflectă situaţia socială a României contemporane, cu traume şi vicii moştenite parcă din preistorie. Şi etalate acum, într-o altfel de istorie – cuvânt în care vocalei „o” i se poate substitui „e”.