Acum vreo câţiva ani am scris, pentru o publicaţie online, câteva articole grupate sub titlul „Colţul colecţionarului cusurgiu”. Am renunţat când mi-am dat seama că nu sunt colecţionar dedicat, necum cusurgiu. Colecţionar te naşti, nu te faci, oricâţi bani ai avea să „bagi” în ce aduni. Eu am copilărit ca orice băiat de ţară, cu părinţi sârguincioşi, însă deloc strângători, şi bunici prea păţiţi ca să pună deoparte altceva decât nişte pogoane de pământ, şi-alea luate, nu date la C.A.P. N-am în ADN simţul acumulării, deşi sunt înconjurat de cărţi şi discuri (noroc de evul mediu digital, că pot păstra pe HDD muzici cândva intruvabile). Ceva ca microbul Cetăţeanului Kane pare-se, totuşi, că-mi umblă prin sânge, devreme ce n-am rătăcit încă avionul de plastic, jucărie adusă de bunicul meu din sejurul său techirghionămolesc, în vara lui 1963. Şi mă trezesc prea târziu ca să mai dau înapoi, după ce cumpăr din vreun anticariat o carte în altă ediţie decât aceea care adună praf pe raftul bibliotecii.

În anii defunctului regim fals egalitarist era o ispravă să colecţionezi ceva. Nu timbre, cutii de chibrituri sau capace de sticle, nici pre(ten)ţioase tablouri, cuverturi, icoane (fala vilelor de medici, scriitori oficiali, actori), ci lucruşoare accesibile omului de rând, integrat unei colectivităţi, muncind conştiincios pentru un câştig lunar ce-i permitea relaxare anuală cu bilete prin sindicat, apartament cu chirie standard, şi-un automobil, dacă mânca numai marmeladă câţiva ani. Cărţile constituiau cel mai la îndemână obiect colecţionabil, pentru oricine voia să nu pară prost, dacă lectura câtorva sute sau mii de volume nu-i folosea prea mult. Îmi amintesc superbia cu care o consăteană, absolventă de liceu, funcţionară la o întreprindere din oraş, ne anunţa prin 1979, la o şuetă pe malul şanţului, că tot ce are şi o împlineşte este BIBLIOTECA PERSONALĂ. Şi ne înşira titlurile volumelor citite, foiletate sau doar adunate.

Anii ’80 au fost adevărat desfrâu pentru amatorii de chilipiruri şi vechituri clandestin recuperate din demolările ce-au sluţit marile oraşe ale ţării, mai cu seamă Bucureştii. N-am ratat prilejul să negociez cu „anticarii” de talcioc tomuri interbelice rare, cu autograf de la Istrati, Cioran sau Eliade. Ori, fiindcă totuşi vorbim de muzica rock, discuri fabricate în Vest. Mai păstrez, şi mă pot lăuda cu unul. Este intitulat Zappéd, distribuit în 1970 de Warner Bros Records. Toate piesele au fost editate la Bizarre şi Straight, firmele lui Frank Zappa. Unele sunt cunoscute din alte opuri, aparţinând lui Alice Cooper, Jeff Simmons, Captain Beefheart, Wild Man Fischer etc. Nu e o raritate, dacă judec după Discogs, site-ul dedicat licitaţiilor de profil. Semnificaţia lui contează numai pentru mine, astfel că îi găsesc o valoare... inefabilă! Şi cum nu l-am înstrăinat în aproape patru decenii, n-o voi face mâine-poimâine, pentru nicio sumă. O fi acesta sindrom de colecţionar? Apropo, discul are un monolog scris şi rostit în 1956, Governor Slugwell. Autorul este Lord Buckley, stand-up comedian, a cărui performanţă o puteţi găsi şi admira pe YouTube. Chiar dacă n-o să înţelegeţi textul, sigur o să vă distreze. E verificat pe nenumăraţii mei amici nevorbitori de engleză.

Generaţiile de azi pot pricepe mai greu importanţa unui lucru îndelung râvnit şi greu cumpărat. Nu costul e important, ci reacţia sentimental-senzuală declanşată în inima şi mintea posesorului. Amenitatea unui vetust agregat ce redă muzică – patefon, amplificator (eventual pe lămpi), pick-up, magnetofon, casetofon, combină multifuncţională, radio „cu bec” – pare înlăturată definitiv de insensibilitatea PC-ului, iPod-ului, smartphon-ului. Doar bătrânii percep radiaţia impalpabilă degajată de aparatura electronică veche? N-aş paria! Proaspăta proliferare a comerţului cu antichităţi, etichetate vintage conform pretenţiilor zilei, traduce, sper, o necesitate, nu o modă. E de văzut şi de admirat, în context, plăcerea pe care vreun tânăr, deloc hipster, o arată la întâlnirea cu un disc de vinil nou. Tradusă prin tremurături nestăpânite, reproduce un ritual: despachetarea din cutie; scoaterea plăcii din mapa care ţipă stins, ca fecioara deflorată; aşezarea pe platan; trecerea periei demagnetizoare pe deasupra; mişcarea manetei ce coboară braţul dozei, gest de chirurg la operaţie; tolănirea în fotoliu. Emoţia primelor sunete în boxe pune nod în beregată, paharul plin rămâne uitat...

Am savurat spectacolul deunăzi, asistând la dezvirginarea box-set-ului Pink Floyd – P.U.L.S.E (2018, Parlophone/ Warner/ Sony). Patru LP-uri şi un album fotografic reproduc exact dublul CD din 1995. Păţit în ultima vreme cu asemenea produse, care driblează ediţii foarte bune calitativ, a trebuit să recunosc evidenţa, ascultând pe un sistem decent ambele formate: muzica înregistrată cu mijloace analogice, transpusă pe vinil, sună mai cald, mai spaţial şi mai... imponderabil. Drept care, am adăugat-o la colecţie!