Acum vreo două decenii, în zorii evului internăuc, am asistat la naşterea unei galaxii multimedia, al cărei nume, Thy Veils, intriga prin misterioase trimiteri subliminale, pendinte de-un areal imaginar. Netrăitor într-o ţară de limbă engleză, era un test de abilităţi ori un demers poetic să înţelegi semnificaţia titulaturii fără să asculţi primele piese muzicale. Reunite pe caseta (ulterior CD) Prologue (1998), acestea conturau, în fulguraţii sclipitoare şi-n ritmuri obsedante, un spaţiu sonor straniu, dacă nu ciudat chiar şi pentru urechile obişnuiţilor cu armonii neo-prog-rock, secţiunea dark-gothic. În spatele numelui se găsea – la tastatura unui IBM-PC Pentium 286 împrumutat – un băiat de nici 20 de ani, Daniel Dorobanţu, din Timişoara, oraş antemergător în toate genurile de rock practicate pe plaiurile noastre. Student la două facultăţi, cu profil informatic şi automatic, din urbea sa multiculturală, Daniel folosea numai computerul pentru scriere de partituri şi – ceea ce contează în muzică – pentru sonorizarea punctelor click-uite cu mouse-ul pe ecranul de 14 inchi.

Programele de „făcut” muzică au apărut şi s-au dezvoltat odată cu evoluţia computerelor. Unele au preluat schemele şi structura sintetizatoarelor fizice (numite generic moog-synthesizer), izbutind să reproducă prin software sunetele generate de oscilatoare, tranzistoare, diode, potenţiometre şi-alte componente electronice. Astăzi funcţionează platforme complexe care „cântă” automat şi obţin diverse melodii. Probabil că „au dat” şi vreun hit de top. Nu m-ar uimi; la urma urmei, este o componentă a culturii populare contemporane, nu numai de folosinţă proprie. Poate fi numită muzică? N-am competenţa să mă pronunţ. Ştiu însă că muzica e altceva decât însăilarea unor sunete, chiar dacă rezultatul ne „gâdilă la ureche într-un mod plăcut”, vorba lui Caragiale, bătrânul. Iar prima definiţie care îmi vine în minte, acum, a fost enunţată de Arnold Schönberg în urmă cu mai bine de-un veac: „muzica nu este un sunet, ci o idee”.

Daniel Dorobanţu iradiază între muzicienii care transpun faptic definiţia lui Schönberg. Încă de la început, el nu folosea computerul pentru asamblarea unor sunete prestabilite de softul corespunzător, cărora prin multiple încercări le-ar fi găsit o linie melodică, un ritm, o armonie cuceritoare. Asta e calea „mură-n gură”, destinată „urechiştilor” neofiţi, care se visează „compozitori” fără să aibă habar de niciun instrument. Dorobanţu era fascinat de aplicaţia care permitea aşezarea notelor pe un portativ şi „cântarea” lor prin placa de sunet. Cu cât punea mai multe şi mai diferite note, cu atât obţinea sonorităţi ample şi dense, ce reverberau neobişnuit în spaţiul din jur, uimind colegii, prietenii, familia şi ascultătorii îndepărtaţi. Pentru Daniel Dorobanţu, iniţial există ideea de muzică, întruchipată în (sau prin) aranjarea notaţiilor specifice, şi nu sunetul miraculos, ce umblă pe undeva prin aer, aşteptând să fie prelucrat cu mijloace specifice, eventual notat pe o partitură (de hârtie sau digitală). Să auzi muzica, în timp ce ochii urmăresc indicaţiile partiturii, este ceva obişnuit tuturor dirijorilor şi interpreţilor născuţi, nu făcuţi. Să vezi idei muzicale, asta cred că îi defineşte pe compozitori. Daniel Dorobanţu este unul.

Urmărindu-şi ideile, Dorobanţu a compus nenumărate piese, mai degrabă poeme simfonice decât suite rock. Against an Oblivion of the Forgotten Abyss (ianuarie 1999), Immemorable (octombrie 1999) şi The Diaphanous Depressions (2002) au stabilit – cu prisosinţă la vest de România – reputaţia unui muzician absolut original. Negăsind condiţii de editare la „casele” de discuri autohtone, unde genul de muzică ilustrat era inexistent, Daniel Dorobanţu a optat să-şi plaseze piesele pe site-ul mp3.com, pionierul distribuţiei online, înghiţit ulterior de rechinii internetului. Câştigul financiar (deloc neînsemnat la acea vreme, dat fiind că Thy Veils a urcat până pe locul 5 în topul vânzărilor) atesta o evidenţă: muzica timişoreanului găsise recunoaştere din Peru până în Suedia, din Australia până în Scoţia şi din SUA până dincolo de Rusia. Viaţa lui Daniel s-a schimbat. A terminat facultăţile, şi-a cumpărat computer adecvat (Apple, fireşte!), a învăţat să cânte la claviaturi, ca orice profesionist, a călătorit prin lume (în Japonia, visul lui, a „văzut” discul Mountain & Cloud, din 2010), a scris muzică de film. Artist complet, a dedicat mulţi ani graficii video, lucrările fiindu-i cumpărate de muzee serioase. Thy Veils reuneşte azi artişti multivalenţi, experimentatori la confluenţa dintre genuri, căutători de absolut prin sunet şi lumină, culoare şi dans, tăcere şi zgomot, cuvânt şi incantaţie. Ajuns la maturitate, Daniel Dorobanţu (a.k.a Thy Veils) ocupă deja un capitol distinct în wikipedia artelor contemporane.

Şi nu stagnează. Actualul proiect, Neoradiant, marchează o schimbare aproape radicală şi se derulează exclusiv online. Audio şi video.