Când, în 1981, am auzit că Dan Andrei Aldea nu s-a mai întors din Occident, eram în redacţia ziarului Scânteia tineretului. Nu lucram acolo, ci îl vizitam pe Constantin Stan, prozator şi jurnalist, care mi-a fost ca un frate literar toată viaţa lui. Ştirea ne-o dăduse, contrariat, Lucian Avramescu, şeful secţiei culturale şi prezentator al „Serbărilor” ziarului, manifestare poetico-muzicală clonată după Cenaclul Flacăra. Îmi amintesc perfect tăcerea căzută la răsuflarea veştii. Să fi numărat vreo zece inşi în birou, care cu serviciu la al treilea ziar al vremii, care în trecere. Simţind o frică difuză, priveam unii la alţii ca şi când am fi zis: „Păi, era de aşteptat!”. Dacă neprevăzuta informaţie se cuibărea sub cortina certitudinii că gestul lui Aldea nu era singular, ci tot mai răspândit în epocă, teama se insinua la bănuiala că oricine din cameră putea să fie un posibil colaborator-turnător al Securităţii. Pe atunci paranoia socială luase o asemenea amploare, încât a vorbi fără voie de la Miliţie echivala cu o explozie: auditoriul se împrăştia instant. Drept care, comentariile s-au rezumat la câteva fraze anoste, apoi am pornit fiecare spre alte destinaţii, majoritatea la o cârciumă din vecinătate.

Aglomeratul tren ce mă ducea acasă în ziua respectivă nu m-a împiedicat să-mi amintesc episoade în care îl văzusem pe uimitorul chitarist, în ipostaze diferite de obişnuita prezenţă scenică. Odată îl ajutasem să mute o masă în sala de repetiţii din clubul studenţilor de pe Schitu Măgureanu (azi Facultatea de sociologie), unde se întrunea şi cenaclul Junimea, creuzetul prozatorilor generaţiei 80. Altădată, la un spectacol organizat de Aurel Gherghel în Sala Polivalentă, Aldea odihnea răsfăţat într-un scaun, înainte să înceapă concertul. Întrebat cât va dura în acea seară piesa Lume albă, de pe discul tocmai apărut, a răspuns şăgalnic: „Zece minute albe!” Nu-mi imaginam să rămână în Vest, era atât de prezent în rockul românesc şi în viaţa noastră chinuită, ca un reper de lumină şi candoare. Plecarea lui a lăsat un mare gol, nu doar în zona pop-rock, ci şi în lumea culturală, săracă, dar încă vie. Pe de altă parte, ideea că „A RĂMAS!” îmi dădea o stare de excitaţie aproape bolnăvicioasă. Mă fulgera siguranţa că el va deveni o mare vedetă a scenei rock contemporane, fiind cel mai talentat dintre ai noştri, şi mult mai mult decât un simplu, deşi strălucitor, chitarist: era Muzicianul complet, putea să cânte la orice instrument, să compună, să orchestreze şi să citească partituri, ca puţini din generaţia sa. Şi, de ce nu?, merita să trăiască în Occident, unde virtuozii de calibrul său ajungeau la nivelul meritat, fără să li se pună zilnic piedică pe scări, fără să li se taie curentul de la amplificatoare când se concentrau în miezul recitalului. N-a fost să fie ce visam eu; Aldea a vrut altceva şi a devenit ce şi-a propus. Biografia lui este accesibilă, se poate citi online.

Acum vreo zece ani, o „jurnalistă” din tagma celor care-şi bat joc de profesie în direct şi-n reluare a dat la ziarul ei foarte naţional un aşa-zis interviu cu Dan Aldea. Luat la reşedinţa exilatului în Germania, ţară unde câştigase statut de profesionist al sunetului de studio, a cărui iscălitură garanta calitatea, interviul duhnea de locuri comune anti-tot-ce-i-românesc, un soi de patriotism răsturnat, încât mi-a sărit ţandăra şi-am replicat convingător, dar ţâfnos, fără să-mi imaginez o clipă că iritantele vorbe aparţineau individei fără nume. Am aflat mult prea târziu ca să mai îndrept ceva. Aldea n-a răspuns; pot presupune că nici n-a citit ce scrisesem. Dar mai degrabă cred că n-a obiectat, fiind esenţialmente un Om bun (cum sună titlul cântecului rămas în inima multor concetăţeni), deasupra mofturilor e(s)tice. Şi are dreptate. Muzica lui se poate dispensa de critici şi cârcoteli. Cât despre bârfe şi cancanuri, astea intră în gulaşul show-biz, iar cine nu pricepe, se trezeşte pălmuind principiile, ca mine...

Aldea a editat prea puţine compoziţii şi a mers în direcţii diferite de aşteptările noastre. LP-urile Lume albă (1975) şi Zalmoxe (1979) figurează la vârful rockului autohton. Muzica de film şi de teatru, colaborările cu alţi artişti, contribuţiile pe discuri de orchestră (vânate azi de cunoscători) alcătuiesc o Operă substanţială, fără dubii. Iar dacă vreo apariţie trebuie pusă pe locul de sus, cred că disculeţul Zece arici înamoraţi/ Noi nu ne temem (1979, Electrecord) merită. Sunt două piese la care Dan Andrei Aldea a imprimat toate instrumentele şi a făcut o mixare demnă de nume notorii şi studiouri celebre. Ambele cântece debordează de energie şi parcă dau cu tifla tuturor poncifelor ce bălteau în spaţiul public românesc, atât cât era permis a se manifesta. Textele parodice ale poeţilor Horia Zilieru şi Marin Sorescu aduc un plus de valoare ce sfidează pragul limbii române. La patru decenii de la apariţie, discul rămâne o bijuterie fără pic de praf sau cocleală.