Anul trecut, la Bookfest, un prieten m-a întrebat dacă vreau să-l cunosc pe Mircea Florian. „Fireşte că da”, am sărit entuziasmat, deşi neîncrezător că el ar dori să mă cunoască. Tocmai se încheiase agreabila festivitate de lansare a două cărţi din seria dedicată personalităţilor rockului românesc la editura Casa de pariuri literare, serie ce cuprinde interviuri, amintiri, exegeze, condimentate sau nu cu fotografii de arhivă şi alte documente revelatoare. Una aparţinea lui Costin Petrescu, legendarul toboşar al trupei Olimpic 64 şi al nemuritorilor Phoenicşi, cealaltă, lui Iulian Vrabete, artist cu multiple activităţi creative, nu doar basist la Holograf. Astfel că, după prezentare, prima chestiune abordată a fost când va fi gata volumul cu povestea vieţii sale, demult anunţat. Muzicianul a mustăcit un răspuns ambiguu, în ceea ce s-ar putea numi, cu îndreptăţire, stilul Mircea Florian. N-am insistat; era evident că nu începusem bine, ori poate din start atinsesem un punct sensibil. I-am cerut, totuşi, permisiunea să-l fotografiez. Mi-a acordat-o generos, şi sigur nu pentru că l-ar fi convins abilităţile mele în domeniul artei foto. (Apropo de asta, vreau să menţionez că alte două personalităţi şi personaje foarte publice mi-au acceptat cereri asemănătoare, cu firescul omului care ştie despre sine mai mult decât e capabil să „descopere” un fotograf întâlnit întâmplător: Mihai Şora şi Tudor Gheorghe.) A rezultat un set de cadre fără altă valoare decât, poate, una documentară. Apoi am ieşit afară să celebrăm, tot grupul de prieteni iubitori de rock ocupând băncile unei terase, aşezaţi fiecare alături după interes ori afinităţi. Natural, m-am pomenit lângă Nelu Stratone, autorul singurei, deocamdată, Istorii a rockului românesc. Mircea Florian a stat, nu singur, la masa de vizavi, dinainte cu nişte cartofi prăjiţi şi-o sticlă de bere. Beneficiar al permisiunii de a-l fotografia, n-am ezitat să pun în funcţiune aparatul, cumva discret, de nu invizibil, încercând să-i surprind o expresie cât mai semnificativă pe faţa rubicondă, frumoasă, cu mustaţă şi barbă aproape albe, atent îngrijite. Ochii săi căprui, ajutaţi de ochelarii eleganţi, m-au depistat imediat, dar s-au prefăcut a nu mă vedea. Şi nu pentru că artistul condamna astfel implicit ingerinţa în intimitatea sa, ci pentru a pune în scenă un mic spectacol, amintind parcă de celebrele performanţe sincretice din anii 1970 ale Cetei Melopoice, în care Mircea era actantul principal, creier şi spiriduş multivalent. A luat o felie de cartof, a ridicat-o la nivelul nasului, i-a adulmecat aroma şi fierbinţeala, i-a studiat culoarea, forma, textura şi a dus-o la ureche de parcă o încuraja să spună ceva, să cânte chiar! Ce răsfăţ pentru mine, spectator privilegiat al singularului show! N-am ratat niciun cadru din ceea ce am denumit „Cartoful psihedelic”, o improvizaţie minimalistă şi fascinantă căreia, de-aş fi reuşit să o şi filmez, îi trebuia coloana sonoră adecvată ca să devină un videoclip extravagant.

Dar ce piesă din lunga listă a compoziţiilor lui Mircea Florian să fi ales? Iată o dilemă greu de rezolvat. Ieşit la luminile rampei acum mai bine de jumătate de secol ca interpret de muzică folk, Florian s-a distanţat aproape instantaneu de clişeul ce statua folkistul drept „un om cu o chitară”, adoptând ca instrument de acompaniere mandolina, cobza ori fluierul. Nu pot uita rolul jucat de el în comedia lui Iulian Mihu, Nu filmăm să ne-amuzăm, şi construit aproximativ pe datele creativităţii sale neobişnuite: un muncitor oarecare ajunge vedetă la televiziune datorită talentului muzical nativ. Dar Mircea Florian nu a fost niciodată un oarecare, şi nici prea muncitor n-a fost, în felul specific obsedaţilor de carieră, public, palmares şi alte năluciri ale lumii artistice de pretutindeni. Preocupat de interdisciplinaritate, Florian s-a dedicat instrumentelor electronice şi computerelor, a construit instalaţii multimedia şi, simultan, a prelucrat folclorul arhaic al diferitelor popoare, cu predominanţă cel de pe plaiurile mioritice, întinse de la Marea Neagră la Tisa şi de la Nistru până dincolo de Clisura Dunării. A susţinut sute de concerte, a făcut multe înregistrări audio, însă a imprimat puţine pe vinil sau CD. Singurul LP, apărut în 1986 la Electrecord, cu trupa Florian din Transilvania, se numeşte Tainicul vârtej. Ciopârţit atunci de cerberii sistemului comunist, azi LP-ul sună degajat, uimitor de proaspăt, complet nealterat de intruziunea pretins ideologică (era vorba numai de prostie!). S-ar putea spune că tocmai efortul de a-i păcăli cumva pe cenzori a dus la rotunjirea unui concept fără pic de reziduuri, legat de realitate prin fire mai greu vizibile, dar nu mai puţin solide.

Mircea Florian se apropie de 70 de ani (îi va împlini în decembrie 2019). Personalitatea sa debordantă contrazice subţirimea discografiei. Şi mă întreb dacă nu cumva tainica discrepanţă impune o explicaţie ce nu-mi stă în putere să o dau.