Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Zdubașii de la Chișinău

        de Dumitru Ungureanu

Era pe la începutul anului 2001. Epistolarul meu prieten Viorel (tocmai dat afară din funcţia câştigată prin concurs la un combinat ce urma să fie ţepuit de mafia transpartinică, falimentat şi vândut la fier vechi), a decis că acum îi momentul nimerit pentru o bootleg-ăială cu muzici rock şi blues, cu licori diverse şi potol pe măsură. Drept care, ne-a invitat, pe-un amic tehnocrat şi pe mine, în oraşul său din fix inima Ardealului. Am ajuns într-o după-amiază rece şi ceţoasă, potrivită pentru întărit inimile singuratice, însetate de contracultură. După lămurirea chestiunii esenţiale, exprimată în sintagma „ce beţi?”, ne-am aşezat la taifas. Încet-încet, discuţia a poposit şi asupra situaţiei rockului autohton, nu foarte veselă în acei ani. Fără avertisment, Viorel a zis foarte clar: „Adevăratul rock românesc se face azi la Chişinău!” Ştia ce spune. Ştiam că are dreptate.

Foarte puţini dintre ascultătorii compatrioţi trecuseră pragul „podului de flori” ce lega România de Basarabia din 1990. Circulate de voci doritoare de-o unire mai degrabă frăţească decât teritorială, drumurile muzicale păreau sortite sufocării bălos-bahice & lacrimogene cu cântece duioase, anastasice sau analeskoce, de consum garantat. Subteran, şi-n Moldova de peste Prut pulsa tinereţea racordată la spiritul vremii, prezent peste tot pe glob datorită mass-media omnipotentă. Cunoscătorii aflaseră de trupe ca Alternosfera, Gândul mâţei sau Cuibul. Zdob şi Zdub băteau deja puternic la poarta scenei principale din mai multe ţări. Pavel Stratan şi Planeta Moldova lui Mitoş Miclăuşeanu încântau asistenţa de limbă română cu nebănuite trimiteri autoironice. A trebuit să vină însă explozia O-Zone, cu megahitul lor mondial, Dragostea din tei, ca Moldova să ţâşnească din semiclandestinitate ca forţă şi rezervor nesecat de talente. Cine cunoaşte îndestul istoria culturală a regiunii acesteia nefericite, n-are de ce să se mire: imnul statului Israel este inspirat de o doină destul de răspândită şi plânsă în zonă, Cucuruz cu frunza-n sus. Reciproca este firească: şi klezmer-ele au irigat muzica uşoară a popoarelor din jur, îmbogăţind-o senzual.

Remarca lui Viorel fusese provocată de emblematica piesă Zdob şi Zdub, care a dat şi titlul primului disc al trupei, Hardcore moldovenesc (1997). În seara aia l-am ascultat până s-a terminat... ce trebuia să se termine, nefiind fără fund. Cântecele debordează de energie, însă influenţa genului hardcore le pripăşeşte în oarece penumbră, fapt normal pentru început de carieră. Al doilea album dădea semnal că trupa vizează o categorie de consumatori mai largă decât a rockerilor şi are de spus ceva nou, esenţial pentru ethosul acestor meleaguri: Zdubii bateţi tare! (1999). Materialul apărea în două ediţii, una română, alta rusă, titlul celei din urmă fiind Tabăra noastră. Trebuie menţionat că ambele versiuni au textele în româneşte (uneori, trupa cântă şi-n rusă, dar şi-n engleză, din motive contractuale), diferenţa dintre ele constând în bonusurile adăugate pe CD-ul disponibil în România. Din 2001, când au editat Agroromantica, se poate spune că trupa a intrat în conştiinţa publică, la fel ca „monştrii” scenelor autohtone, dar cu mai multă culoare şi pasiune. Oare de ce s-au îmbrăţişat ei cu inima conaţionalilor mai strâns ca alte trupe? E meritul managementului profesional? E fascinaţia lucrului venit din Estul sălbatic şi sabatic? E răscolirea sentimentului naţional românesc, decantat din cântece de factură populară? Indiscutabil, ceva din toate se adună în şuvoiul melodic exemplar, susţinut de ritm incandescent şi armonie impecabilă. Mai presus de orice, atracţia vine – cel puţin pentru ascultătorii de limbă român㠖 şi din versurile şugubeţe, jocurile de cuvinte, amestecul de concepte tradiţionale şi (post)moderne, precum şlagărul DJ Vasile, de pe albumul 450 de oi (2003), adevărat imn radiofonic ştiut azi de orice copil. Dacă mai socotim şi prelu(cr)ările din folclorul vechi românesc (vezi piesa Cuculeţul, de pe acelaşi disc), avem explicaţia unui succes ce n-are nevoie de explicaţie.

Lista celor care au contribuit la consolidarea numelui evidenţiază tandemul de bază, alcătuit din solistul vocal Roman Iagupov (polivalent interpret la diverse instrumente de uitată tradiţie) şi basistul Mihai Gîncu, egal de talentat în folosirea a orice îmbogăţeşte sunetul ansamblului. Asemenea duo există în toate trupele renumite şi pune în mişcare angrenajul. Dar ăsta mi se pare un aspect secundar. În cazul Zdob şi Zdub, importantă este atitudinea faţă de folclor şi modalitatea în care l-au tratat. Nu multor trupe de rock le-a reuşit. Spre deosebire de Phoenix, etalonul nostru în materie, Zdubii au ales aparenţa transpunerii tale quale, unele piese părând să nu fie altceva decât muzică populară interpretată la instrumente specifice rockului. Asta dacă n-ar fi textele. Iar aici funcţionează a(p)titudinea inteligent ludică. Bunăoară: „450 de oi/ faceţi dragoste, nu război!”

© 2007 Revista Ramuri