Pregătindu-mă să scriu despre Patti Smith, mi-am amintit o întâmplare cu Marin Preda. Puţin după debutul său editorial, când căpătase oarece notorietate, a prins curaj să cunoască mai mulţi scriitori admiraţi, care supravieţuiau în umbra generată de proletcultismul agresiv din preajma anului 1950. Astfel că, recomandat de un confrate, a vizitat-o pe Hortensia Papadat-Bengescu. Băiat de la ţară, se şi închipuia „în dragoste” cu frumoasa romancieră, ale cărei cărţi le devorase. Când colo, femeia îşi arăta nu doar vârsta (vreo 75 de ani), ci şi suferinţa unei vieţi deloc uşoare. Preda s-a purtat ca un ignorant, cum recunoştea senin, şi a plecat fără să lase loc de bună-ziua, măcar că un sfert de veac mai apoi, ajuns directorul editurii Cartea Românească, i-a reeditat câteva titluri.

Eu n-am avut ocazia să o întâlnesc pe Patti Smith şi nu prea m-am omorât după muzica ei. Nu m-am îndrăgostit vreodată de ea, nici nu-mi imaginez că, dacă ni s-ar intersecta drumurile, ar putea fi lovită de farmecul personalităţii mele multilateral subdezvoltate şi-ar cădea la vreo pasiune crepusculară, cum se cunosc destule cazuri, documentate de presa avidă şi generatoare de cancanuri. Pesemne, totuşi, că figura ei băieţoasă, silueta slăbănoagă, alura puţin androgină şi forţa care îi face ochii să iradieze melancolic m-au impresionat de la prima vedere. Sunt peste patru decenii de când păstrez într-un colţ al memoriei imaginea fetei, fără nicio intenţie de studiu asupra personajului. Muzica înregistrată pe discuri, agresivă şi transcendentă, a intrat în patrimoniul meu de punker pocăit, de unde o scot rareori să-mi refac provizia de inutile invocaţii ale urgiei divine contra silniciei contemporane. Ştiu bine că nimic nu poate vindeca această lume; dar nu mă abţin, şi clamez şi eu, alături de uscăţiva poetă damnată: „I was dreamin’ in my dreamin’/ Of an aspect bright and fair/ And my sleepin’ it was broken/ But my dream it lingered near /.../ We have the power/ People have the power...” (prima piesă din albumul Dream of Life, 1988).

Patti Smith cântă cu ardoare netrucată şi sinceritate deschisă. Dar şi cu lipsă de îngăduinţă faţă de auditoriu, de la care nu aşteaptă aplauze de complezenţă, ci implicare în ceea ce versurile ei denunţă. Crescută într-o familie americană obişnuită, cu valori umaniste sedimentate în mai bine de două secole de pragmatism luminat, Patricia Lee a învăţat lecţia generozităţii, a lui „Mie îmi pasă!”, a înţelegerii, a suferinţei, a diferenţelor de toate felurile, aglutinate pe pământul lumii noi într-un creuzet uman destinat să conducă omenirea spre idealul fericirii, visat de atâţia poeţi. Ajunsă la 20 de ani în New York, oraşul care nu doarme niciodată, magnetul artiştilor de avangardă între 1960-1970, Patti a avut şansa întâlnirii cu cel mai nonconformist dintre toţi, Robert Mapplethorpe. Anii lor de formare sunt rememoraţi într-un volum hipnotic, năucitor: Just Kids, 2010, premiat în SUA, tradus la noi de Casiana Ioniţă, cu titlul Pe când eram doar nişte puşti (Polirom, 2014, 2017).

Nu e singura carte publicată de multivalenta artistă. Încă două au fost transpuse şi-n româneşte, semn că interesul pentru autoare depăşeşte cadrul oarecum strâmt al genului muzical punk. Şi dacă albumele ei „sunt greu de ascultat, pentru că au graţia şi determinarea boxerului Mohammad Ali”, cum postula un cronicar, literatura se citeşte cu mirare neputincioasă, dată de revelaţia perfecţiunii. Aşa am parcurs – de două ori consecutiv! – cartea citată, fapt ce mi s-a întâmplat numai când, adolescent, sorbeam clandestinele lui Eliade şi halucinantele lui Sábato. Înainte să încep Trenul M (tradusă de Ona Frantz tot la Polirom, 2016), m-am întrebat ce m-a captivat la fiecare dintre cei trei autori. La Eliade, febrilitatea cu care şi-a descris experienţele formatoare, atât de radical opuse traiului accesibil unuia ca mine, copil al epocii socialiste. La Sábato, senzaţia visului atroce trăit în plină existenţă banală. Patti Smith m-a plimbat, bătrân, prin oraşul eroilor rock-and-roll, pe unde m-aş fi învârtit bucuros ca schimbător de benzi la magnetofoanele studiourilor de înregistrare, dacă nu ca purtător oficial de chitară al vreunui virtuoz. Sau, cine ştie, chiar ca punker zbierător pe vreo scenă înghesuită la subsolul nenumăratelor cluburi. Puseuri am avut la vremea respectivă...

Bob Dylan a luat premiul Nobel pentru cântecele sale controversate şi adulate. Patti Smith, poetă deplină, a primit deja atâtea premii pentru cărţile de poezie şi proză, încât a-l câştiga pe cel mai râvnit de literaţi pare o chestiune de timp. Eu doresc să se împlinească, pentru a certifica revolta din strigătul „punks not dead” (obsesia generaţiei mele în anii de glorie ai tinereţilor), dar şi evidenţa că destule discuri au fost şi au rămas valoroase.