În fiecare vară, prima jumătate a lunii august trezeşte în majoritatea rockerilor de pretutindeni nostalgia după Woodstock 69. Anul acesta, mai mult ca oricând, sentimentul a fost amplificat de două împrejurări: războiul din Ucraina şi difuzarea pe Netflix a serialului (în trei episoade) Trainwreck: Woodstock ‘99, regizat de Jamie Crawford. Englez stabilit în New York, căsătorit cu o argentiniancă, tată a doi copii, regizorul era student în 1999, când s-a desfăşurat evenimentul rememorat. Nu transpare prezenţa lui acolo, nici ca spectator, nici ca reporter. Cariera i-a mers pe tipar clasic: şcoli complete, agenţie de ştiri, producţii TV cu teme diverse. M-a interesat un pic bagajul său de instruire şi realizări, deoarece în sfera muzicii rock sunt puţini regizori care empatizează cu subiectul, deşi se declară fanii vreunui nume celebru şi pătimaşi după un gen oarecare, la modă sau nu. Comparaţia este inevitabilă. Filmul despre Woodstock 1969 a devenit unul dintre cele mai cunoscute, apreciate, premiate şi influente documentare. Martin Scorsese, pe atunci doar asistentul regizorului Michael Wadleigh, a ajuns o personalitate cinematografică. Greu de crezut că din echipa „documentarului” recent va ţâşni un artist asemănător. Motivul? Lipsa deschiderii culturale, lipsa perspectivei istorice şi lipsa de „priză la real”, vorba mentorilor nerecunoscuţi ai „viziunii” regizorale, adepţi ai corectitudinii politice, mama tuturor aberaţiilor actuale. Care mamă, dacă nu s-a născut la Woodstock 1969, de acolo îşi hrăneşte conştiinţa de sine!

Woodstock 99 pare o jenantă etalare de vicii, năşită de principalul instigator al adevăratului Woodstock. Numele lui: Michael Lang. Traseul personajului ilustrează exemplar cultura predominantă a ultimei jumătăţi de secol. Centrată pe spectacol, pe arte vizuale, pe stimularea mulţimii la dolce farniente, acest tip de cultură aduce beneficii grase câtorva moguli. Lang a exploatat potenţialul comercial oferit de brandul Woodstock, câştigând bani frumoşi de pe urma fericitei întâmplări din 1969. În 1994 a organizat celebrarea a „25 de ani de la...”. Fără succes. Eşecul nu l-a descurajat. Recidiva, în 1999, ţintea profitul. Mâzgălitura de pe uşa W.C.-ului delabrat (trucaj pe afişul filmului) contestă: End Profit$tock. Profit s-a făcut, în ciuda amatorismului şi a haosului aparent. Figura lui Michael Lang, intervievat cu trei luni înainte să moară, e uimitoare. Rar se vede o ilustrare mai expresivă a crocodilului uman, a lăcomiei şi nepăsării, a certitudinii că deciziile luate sunt corecte, indiferent câte neplăceri produc. Asistenta lui se minunează de calmul dovedit în cele mai neaşteptate situaţii. E de bănuit că omul, în fapt, era incapabil să înţeleagă ce se petrece. Dar ipoteza trebuie exclusă, judecând după gestul final: vrând, chipurile, să protesteze paşnic şi să contracareze violenţa care bântuia spaţiul public american la final de secol, Lang pune să se împartă 100.000 de lumânări publicului. Batjocorit trei zile, prin preţuri exagerate la apă şi alimente, condiţii sanitare improprii etc., publicul fusese incitat la revoltă şi de rockerii aflaţi la vârful clasamentelor, în plinătatea forţei creatoare: Korn, Limp Bizkit, Rage Against The Machine, Kid Rock, Red Hot Chili Peppers. Trupa de pe urmă, rugată să încerce a calma spiritele întărâtate, procedează invers: la bis cântă piesa lui Jimi Hendrix, Fire. Hitul e difuzat şi-n interpretarea originală, proiecţie video pe imensul ecran de lângă scenă, în locul artistului-surpriză despre care circulau zvonuri insistente. Or, vorba unui participant, strania opţiune era o invitaţie nescrisă. Şi „hoarda” s-a conformat: a dat foc la orice putea să ardă, încheind apocaliptic un eveniment ce se voia apoteotic.

Nu poţi trage concluzii ferme văzând un documentar greşit conceput, deşi corect făcut. Evident, Woodstock 99 nu continua Woodstock 69. Decizia lui Lang de a-i atribui acest nume e dovada lăcomiei şi a obtuzităţii. Nu doar ale lui, ci ale tuturor decidenţilor. Publicul a simţit şi a sancţionat cupiditatea, indiferent că a fost incitat de câţiva delincvenţi sau de furia indusă treptat de sentimentul fraierelii, la care s-a adăugat şi consumul a tot soiul de droguri. Locaţia într-o bază militară dezafectată, cu mult beton pe jos, contribuise la nestarea propice răzmeriţei. Şi pentru că nu era vreun război extern drept mobil al revoltei, tineretul s-a orientat către ce îl rodea: tutela unei societăţi autoritar corporatiste, în care părinţii câştigă suficient de bine ca să poată livra copiilor tot ce-şi doresc. Iar odraslele, crescute în spiritul libertăţii cucerite la Woodstock 69, au aplicat pedagogia inclementă, expusă în versul unei trupe aflate pe val: „Nu-mi spune tu mie ce trebuie să fac!” (Iar eu nu fac nimic!)

Paradoxul este impecabil: în 1969 s-a dobândit libertatea de a face orice; în 1999 s-a „valorificat” acea libertate. Michael Lang părea îndreptăţit să încheie bucla dând foc!