Nu cred că vreun rocker din generaţia mea rămâne insensibil ca un pahar gol când aude cuvintele Uriah Heep. Magia trupei care a preluat numele personajului servil şi mincinos creat de Charles Dickens în romanul David Copperfield (1850) e durabilă. Ce-o fi fost în mintea chitaristului Mick Box şi a vocalistului David Byron când, în 1969, au ales infamul nume? Probabil numai Box ştie. Sau inventează, dacă e întrebat, fiind unul dintre instrumentiştii rock longevivi, a căror productivitate compoziţională se întinde peste cinci decenii. Anglia nu duce lipsă de asemenea artişti. Lor, substanţele considerate nocive (alcool, droguri, tutun) parcă le întăresc rezistenţa la uzură. Generaţia cu acul kilometrajului ridicat la cifra 80 (de ani) a reuşit demolarea mentalităţilor vetuste în ţările unde rockul e prizat (calambur neintenţionat, dar inevitabil!), nu doar în bătrâna şi cupida Anglie (sau veselul Albion), peste care umbra personajelor detestabile (criminali, piraţi, escroci, beţivi) pluteşte şi azi translucidă în opere de ficţiune, îndeobşte ecranizate. A fost – şi încă este! – o generaţie crescută în şcoli de serioasă şi aspră tradiţie, însă dispreţuite din răsputeri (vă amintiţi strigătul obidiţilor pink-floydieni: Teachers, leave the kids alone!).

Ca să schimbi paradigma socio-culturală, trebuie să ştii foarte bine ce s-a făcut înainte, altfel rişti să pici în penibil descoperind roata & apa caldă. Ţine de informaţia generală că, bunăoară, Jethro Tull e tipul care a inventat semănătoarea mecanică, nu flautistul celebrei trupei de rock progresiv, pe numele lui Ian Anderson! Ceva mă împinge să cred că Box & Byron (cărora li s-a adăugat claviaturistul Ken Hensley) au ales denumirea găştii motivaţi de avântul confraţilor, trecuţi prin studii superioare şi predestinaţi unor cariere de intelectuali de succes. Dar ce succes e mai dulce decât acela care presupune distracţie, nu muncă? Rockul e o lungă sărbătoare, fără prezenţă la birou sau şefi bătuţi în cap (la modul metaforic, desigur!). Pentru nişte băieţi zvăpăiaţi, doldora de hormoni, prezenţa fetelor asigura mediul propice liberei dezlănţuiri a creativităţii. Sex, drugs, rock-and-roll. Au recunoscut toţi, într-un moment sau altul al vieţii lor, cei care au reuşit să scape întregi şi sănătoşi din poate cea mai inovativă perioadă îngăduită de nemilosul timp. Supravieţuitorii anilor de uluitor răsfăţ se dovedesc oameni integri, cinstiţi, iar averile câştigate (sau risipite) le permit să spună adevărul, fie şi cu preţul trecerii lor la index de către noii propagandişti inflexibili ai „direcţiei” spre obscurantism, guvernate de (cenz)ură. Oare vine iar vremea când melodia Sweet Freedom (1973) ne inducea în suflet o stare de nedescris, ceva între visare, dorinţă şi revoltă? N-aş vrea să retrăiesc păcătoasele zile; totuşi amintirea tinereţii e câteodată mai puternică decât promisiunea unei nopţi de amor cu femeia cea mai râvnită din showbiz!...

Fluctuaţia membrilor în trupă afectează coerenţa. Însă trioul Box-Byron-Hensley a girat în patru-cinci ani câteva piese foarte frumoase, reprezentative pentru genul hard-rock: Gypsy, Easy Livin’, Lady in Black, Love Machine, Stealin’, July Morning, Look at Yourself, Rainbow Demon, unele dinamice şi percutante ca un cocktail într-o cârciumă portuară, altele pline de lirism şi lente ca plimbarea cu iahtul printre insule mediteraneene. Oricât m-aş socoti imun la nostalgie şi oricât de insensibil mă suspectează a fi superficialii mei prieteni, aud câteodată piesele pomenite fără să deschid vreun aparat de redare muzicală. În mintea mea şi-n „ochiul închis afară” se învârtesc rolele unui magnetofon pierdut, iar sunetele vechilor piese se aştern vindecătoare ca roua peste uscăciune. Cântând continuu, englezii au viziunea proaspătă şi judecă normal, ca-n piesa One Nation, One Sun, de pe albumul recent Chaos & Colour (2023, Silver Lining): „When we are one, love will go on forever/ One nation, one sun, we will move on together/ Before my eyes”.

Rockerii bătrâni sunt visători incurabili. Un cunoscut al meu aduce la figură, mustaţă şi plete cu Mick Box. Şi culoarea ochilor e la fel: albastru deschis, parcă transparent. Ne ştim de peste 40 de ani. La fiecare întâlnire mă asigură că o să asculte toate albumele Uriah Heep, nu doar pe cele de la începutul anilor 1970, când era tânăr, avea magnetofon Tesla şi făcea schimb de benzi cu alţii ca el, azi oale şi ulcele fără pic de vin în ele. Îl tachinez că astea sunt vise. Nu se supără. Oare Box & comp. visează? Neamurile pământului pot înţelege că mica sferă albastră e casa tuturor şi nu-şi vor mai da reciproc în cap pentru un pumn de ţărână? Make love, not war! n-a fost doar lozinca unei generaţii stângiste, habarnăuce; este un îndemn sănătos, lipsit de echivoc. Nu-l urmează prea mulţi, deoarece nu-i contagios ca sloganele făcătorilor de iluzii totalitare sau independentiste. Se ştie, viciul e totdeauna tentant.

Să fie şi libertatea un viciu?