Nu ştiu alţii cum sunt, dar mie, când mi se pune pata pe-un aparat de redat muzica, pierd orice urmă de raţiune, scutur ultima scamă de luciditate şi – împrumutându-mă în contul unor viitoare sau ipotetice câştiguri – arunc pe el bani pe care nu-i am, fără să ţin cont de ţipetele conştiinţei mele păţite sau de avertismentele prietenilor pricepuţi, referitoare la calităţile lipsă ale obiectului cu funcţionalitate improbabilă. Însă frumos! Astfel că, de-a lungul şi de-a latul mult prea banalei vieţi, am fost proprietarul unor scule prevăzute cu minime caracteristici, specifice uneltelor utile, îmbrăcate în carcase de-o frumuseţe aparte, pe care – ce-i drept – câteodată doar eu o vedeam. Şi oricât mă străduiam să le-o arăt şi altora, nu izbuteam. Asta e, n-am calităţile native ale descoperitorului de comori, nici măcar pe acelea reunite sub titulatura academic atestată: critic de artă!

Îmi aduc aminte de primul „sistem” intrat în posesie, capabil să redea sunetul minunat al muzicii: o cască telefonică de culoare galbenă, asemănătoare la formă cu farfuria. Pe-o parte avea un fel de grătar cu găuri rotunde, pe cealaltă, un şurubel. Am achiziţionat-o în ideea că, legându-i la şurub o sârmă, voi obţine un radio, să aud măcar Bucureştii şi pe Maria Tănase, dacă nu şi Vocea Americii, ale cărei unde sonore se opreau fix la galena vărului Ment, în curtea lui, situată mai la Vest de a mea cu vreo 50 de metri. În 1969 am câştigat un radio pe lămpi fără nicio piesă în el, apoi, timp de vreun deceniu, n-am mai deţinut nimic. În noiembrie 1979, după un an de economii din salariu, mi-am luat primul magnetofon: un Maiak cu faţadă metalică strălucitoare, greu de cărat la petreceri, masiv ca orice lucru sovietic prost executat. A funcţionat cam vreun an, până i-a căzut o şaibă. Mai târziu i s-a ars un integrat. Drept „sursă” de înregistrări, am cumpărat în ianuarie 1980 un radio Bucium. Puteam alege altul, dar mi-a plăcut cutia de lemn. O am şi acum prin magazie, golită de orice placă sau piesă electronică. Pick-up am luat în 1982, tot sovietic, tip „balşoi i zdarovîi”, ultra-potentul Akkord. Apoi, sfătuit de-un amic inginer electronist, posesorul celei mai mari colecţii de benzi pe care îl cunoşteam, mi-am luat pick-up Tesla, cu doză electromagnetică. Obligatoriu, în 1986, am luat şi staţie de amplificare dotată cu vumetre verzi, fabricată la Târgu Mureş, plus perechea necesară de boxe. Micuţe, dar frumoase. Prin 1985 m-am învârtit de-un gramofon cu pâlnie; reparat de mântuială, n-am ascultat niciun disc la el. L-am vândut cu preţul a trei casete video, fiindcă din 1989 – cedând toate benzile de magnetofon – deţineam un videocasetofon! După 1990, când s-a deschis piaţa pentru tot felul de scule la care mulţi rockeri doar visau, mi-am luat întâi alt magnetofon rusesc (pentru râvnitul japonez nu-mi ajungeau banii, chiar dacă lucram la RENEL, unde femeia de serviciu primea salariu mai mare decât un profesor universitar!), apoi un CD player portabil, alt CD player, staţionar, un casetofon Akai, unul Technics, un boombox Samsung, alt amplificator de la IEI Bucureşti, cu butoane de inox etc., etc.

Mulţumit de aspectul şi performanţele aparatelor deţinute, prin 1997 m-a pus naiba să văd interfaţa unui rack audio, desenată pe ecranul PC-ului mânuit de un prieten expert, şcolit în Silicon Valley şi întors în ţară să bage computerizarea într-o fabrică aproape falimentară. N-am mai avut stare până nu m-am dotat şi eu cu PC, pierzând nopţile vreun an sau doi ca să învăţ cum se foloseşte corect. Evident, muzica a trecut în virtual, pe HDD sau CD inscriptibile, MP3 sau Flac. Am „spart” colecţia de viniluri anevoie strânsă, benzile de magnetofon – câte rămăseseră după tranzacţia cu video – s-au degradat şi le-am aruncat la tomberon, la fel cum au procedat şi alţi rockeri, CD-urile mi-au aglomerat rafturile, periodic le dăruiesc, internetul le face inutile...

Răzbunător, vechiul suport de arhivat muzica, vinilul, a revenit în forţă, obligându-mă să cumpăr iar discuri arhiştiute. Nu pentru frumuseţea copertei, ci mai ales pentru sunetul redat de fragila doză, MM sau MC, plin de-o căldură aproape umană, cum nu scoate nemiloasa rază laser de pe CD, DVD sau BD. Cred că am schimbat vreo 10 aparate pick-up, încă am vreo 5, însă niciunul nu pare să livreze necesarul de empatie pentru a surmonta diversele bubuituri ale vieţii. Aşa că, zilele trecute, n-am ratat ocazia unui magnetofon Telefunken mono, pe lămpi, construit în 1958 şi păstrat în condiţii perfecte, tipic nemţeşti. Nu aşteptam să reproducă sunetul de pe nişte benzi magnetice bine înregistrate stereo, dar m-a uimit. Aproape o zi întreagă am stat cuminte dinaintea unicului difuzor integrat în cutie şi-am savurat plăcerea naivă de acum 45 de ani. E straniu că am trăit asemenea stare? Trebuie să mă consider norocos?

Probabil la fel (se) simte David Gilmour – ascultaţi-i discul cel nou, despre care e superfluu să scriu: Luck and Strange (2024).