Robert Şerban: – Cât de devreme şi în ce mod s-a produs apropierea dumneavoastră de literatură? A exista vreun „conductor” ori a fost o descoperire pe cont propriu?

Elena Ştefoi: – Am început să scriu poezii şi pe hârtie în clasa a V-a, după ce vreo jumătate de an mestecasem rime în gând. Aş zice că am avut chiar doi „conductori”: primul a fost mama. Avea 7 clase, dar scria scrisori şi compunea petiţii pentru tot satul; versifica uşor – cimilituri, urări personalizate şi colinde de Anul Nou pe care noi, copiii, le recitam mândri nevoie-mare pe la porţile destinatarilor, cu măşti, spre mirarea şi admiraţia asistenţei dintr-o curte sau alta. Bunica se născuse la Humuleşti şi mama credea că ne tragem din Creangă, dar nu m-a încurajat spre literatură, nu dorea decât să fiu învăţătoare în sat după terminarea liceului şi – eventual – nevastă de preot. La liceul „Nicu Gane” din Fălticeni am avut parte de un adevărat mentor, profesorul de franceză Vasile Gh. Popa. Fusese şi dascălul lui Labiş. Mi-a pus în mână, treptat, volumele lui Bacovia, Arghezi, Barbu, Blaga, dar şi Trakl, Rilke, Elytis, apoi, ediţii din marii clasici francezi în limba pe care ne-o preda, plus Nichita Stănescu şi Marin Sorescu. Ne citea din când în când câte ceva din revistele literare. M-a chemat, încă din clasa a IX-a, la Casa de Cultură, la Cenaclul său, pe care îl conducea cu măiestrie şi har. Organiza întâlniri cu alte cenacluri din judeţ (aşa l-am cunoscut pe Matei Vişniec, elev la Rădăuţi), edita o revistă a Liceului, Tinere condeie, în care am debutat, ne trimitea poeziile la ziarul Zori noi din Suceava (aşa am ajuns cunoscută în plan regional), invita chiar scriitori consacraţi născuţi pe meleaguri moldave să ne recite şi să ne asculte (aşa i-am văzut în carne şi oase pe primii autori de carte, care, bineînţeles, nu erau pe gustul meu de adolescent…). Profesorul Popa m-a protejat şi mi-a dat încredere, numai că eu mi-am dat seama de asta mult mai târziu. Nu ştiam pe atunci că fusese deţinut politic, mi se părea firesc că vorbea 4 limbi străine.

De la mama am moştenit intransigenţa şi neînduplecarea întru principii, profesorului Popa îi datorez, printre altele, spiritul liber şi auto(critic). La Bucureşti, acestea puteau fi lesne confundate, în anii ‘76-’83, cu agresivitatea provincială ori cu inadaptarea rebelă.

– Linia de plutire, prima carte de poezie pe care aţi publicat-o, e un debut matur şi rezistent la timp, am recitit-o recent. Aş adăuga şi curajos, fiindcă sunt acolo mai multe poezii cu „cântec”. De una dintre ele, Chiar bătăile inimii, mă mir că a trecut la cenzură. A fost lesne să debutaţi în volum?

– Dimpotrivă, debutul meu a fost unul complicat, îndelung amânat, castrator şi tocmai de aceea traumatic. În primăvara lui ‘76 am trimis un grupaj de versuri la revista Amfiteatru, iar Constanţa Buzea l-a publicat în paginile revistei, cu o prezentare entuziastă. Au urmat apariţii în Tribuna şi Luceafărul, iar eu m-am hotărât brusc să renunţ la locul meu de muncă (mama trecuse la cele veşnice, mă angajasem, după primul eşec la facultate, la o fabrică de conserve din Popeşti Leordeni, lângă Bucureşti, pentru că tata se stabilise în comuna respectivă) şi să dau din nou examen la Psihologie, unde teoretic nu aveam nici de data asta vreo şansă, cum nu avusesem nici cu trei ani mai devreme. Am intrat, poate şi pentru că grupajele de versuri publicate îmi dădeau aripi. În toamnă, când eram deja studentă, revista Tribuna m-a anunţat că îmi acordă premiul său anual. Când m-am întors de la Cluj, am depus la Cartea Românească primul meu manuscris şi eram destul de naivă să cred că-l voi vedea tipărit în 1977. Avea să fie abia şase ani mai târziu, după ce apăruse pe scenă toată generaţia ’80. Pentru mine, cenzura s-a înăsprit de la an la an, multe poeme au fost ciopârţite şi unele scoase de tot, la altele am renunţat eu însămi de bunăvoie pentru că nu mă mai reprezentau. Eram un caz, publicasem între timp în toate revistele din ţară, luasem mai multe premii, îmi pierdeam vremea la Casa Scriitorilor şi mă credeam integrată în lumea literară... Poate până în 1980 n-am considerat necesar să forţez în vreun fel lucrurile, după aceea, când începusem să fiu cam disperată, din diverse cauze, momentul meu trecuse şi congenerii mei erau deja cel puţin la al doilea volum. Am luat premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor şi cronicarii şi-au făcut din plin datoria, dar nu am avut nicio bucurie. Iar volumul care a urmat, Repetiţie zilnică, a fost şi mai cenzurat decât primul, deşi am schimbat editura.

– L-am cunoscut pe Nichita Stănescu în toamna lui 1978, la Colocviul Naţional de Literatură care a avut loc la Iaşi. Laurenţiu Ulici a invitat atunci 13 tineri scriitori nedebutaţi în volum să citească pe scena Teatrului Naţional din capitala Moldovei. Era acolo toată floarea literaturii contemporane. Am citit un poem, am primit apoi strângeri de mână şi felicitări. La câteva zile după ce m-am întors, Nichita m-a căutat la telefonul de la căminul studenţesc (era un aparat la poartă, studentul de serviciu sau portarul urcau şi te anunţau să cobori dacă erai apelat). Am crezut întâi că e o glumă, dar la capătul firului era chiar marele poet, care m-a rugat, fâstâcit, să trec pe la el şi mi-a dat adresa apartamentului său din Piaţa Amzei. I-am spus că o să mă duc a doua zi pe la cinci. Mi-a deschis uşa cu braţele larg deschise şi m-a întrebat candid „Elena, nu vrei să fii soţia mea?” I-am răspuns cu un nu apăsat, m-a invitat înăuntru la o vodcă, mie îmi era foame, el nu avea în casă decât o conservă de peşte. Am stat la poveşti vreo jumătate de oră, m-a întrebat, cu discreţie, despre mine şi familia mea. Apoi cineva a bătut la uşă, şi până ce am plecat eu, casa era deja plină de vizitatori. Uşa lui Nichita era mereu deschisă. Oricine venea când voia şi stătea atât cât voia. La scurt timp după prima mea descindere la Nichita, a apărut în viaţa lui Dora, iar eu am fost bucuroasă că m-au inclus printre prietenii lor.

Când un miliţian mi-a confiscat buletinul pentru că făcusem o mare boacănă (urma să fiu chemată la Secţie să dau socoteală), nu am ezitat să mă duc la Nichita să-i cer ajutor. Nu mi-a pus multe întrebări, nu m-a judecat, a dat un telefon şi un tânăr ofiţer care era şi poet s-a prezentat peste o oră la uşa apartamentului cu două camere din Piaţa Amzei, cu buletinul meu în mână. Nichita mi-a propus, la un moment dat, să o meditez pe sora Dorei, Mirela, care se pregătea pentru examenul la liceu şi a insistat să mă plătească; aşa am câştigat eu nişte bani, fiindcă eram la mare ananghie. Ştiam că el putea alege orice meditator.

Într-o iarnă, când era un frig de crăpau pietrele, iar în mansarda mea cu chirie nu funcţiona caloriferul, Nichita şi Dora au tras spre mijlocul livingului lor biblioteca de lemn şi au pus pentru mine o saltea între ea şi perete. Făceam deja naveta la o şcoală din Ilfov, veneam îngheţată bocnă, am stat la ei vreo câteva săptămâni. În ’82, când s-au dus la Festivalul Internaţional de la Struga, în Iugoslavia, m-au lăsat în apartamentul lor. Nichita a luat atunci Cununa de lauri a faimoaselor Seri de Poezie. Când s-au întors, mi-a spus (probabil că le-a spus şi altora), că acolo a fost el cu adevărat adorat, că s-a simţit ca un rege şi că nu prea mai are chef de viaţă într-o ţară ca România, care nu dă doi bani pe poeţii ei. În ianuarie ’83, când l-am pierdut pe fratele meu mai mare, Nichita mi-a propus să fim fraţi de cruce. A crestat cu o lamă mâna lui şi pe a mea, pe dosul palmelor, le-a lipit una de alta, apoi ne-am sorbit sângele şi m-a pus să repet după el un jurământ de credinţă. Am fost emoţionată şi recunoscătoare, dar după două săptămâni sângele încă picura printr-un bandaj şi poetul şi-a dat seama că îmi secţionase o venă. A chemat el însuşi un medic, erau mai mulţi printre cei care-l frecventau. Rana s-a închis după o vreme, dar cicatricea e încă vizibilă.

În decembrie ’83 am făcut de veghe la catafalcul lui, în holul Casei Scriitorilor, alături de alţi tineri poeţi, plângând în hohote. Îmi pierdusem singurul frate de cruce. Despre poezia lui Nichita Stănescu multe s-au spus şi s-au scris; am preţuit-o şi eu, fără să fiu idolatră. Dar Nichita mi-a marcat acei ani negri ai tinereţii cu delicateţea şi generozitatea lui.

– Ce înseamnă marginal? Folosiţi cuvântul acesta nu o dată atunci când vă referiţi la dumneavoastră ca scriitor. Marginal în funcţie de ce, de cine?

– Da, am fost încă de la debut şi am rămas – poate la alegerea mea?! – o poetă marginală. Marginală în funcţie de traiectoria generaţiei mele. De ierarhii oficiale sau oficioase. De receptarea criticii şi a confraţilor. De criteriile la modă într-o perioadă sau alta. De grupări care se autopromovează şi care ştiu cum să profite de fonduri bugetare, de proiecte europene, de privilegiile notorietăţii. Etc. etc.

– Ţine de temperament ca să poţi fi vedetă, de un fel spectaculos de a te comporta, pe care unii îl au, iar alţii, nu. Nichita Stănescu, mă întorc la el, era o vedetă şi fiindcă voia să fie, nu doar pentru că o bună parte dintre luminile rampelor erau puse pe el. A fost/ este dificil să fii femeie în lumea literară românească?

– Mie, una, mi-a fost mai greu pentru că purtam lentile destul de groase şi numărul 40 la pantofi, dar îmi (totuşi) permiteam să fiu sarcastică în mediile literare înainte de ’89 sau să am opinii contra curentului după aceea (când am putut scrie analize politice fără să fiu manevrată), decât că eram femeie. Aş putea dezvolta, dar nu cred că e cazul.

– Scriitorul român a dispărut total de pe scena politicii. Nici editoriale şi luări de poziţie prin presă nu mai semnează. Apare rar la televizor, şi doar în emisiuni culturale. Oare de ce se întâmplă asta, aveţi vreo explicaţie?

– Am scris în primii ani ai post comunismului despre asta, m-a preocupat tranziţia în toate aspectele ei. La puţin timp după ce euforia libertăţii ne-a prins pe toţi, i-am spus lui Andrei Pleşu, când îi luam un interviu, că trebuie să candideze la preşedinţie şi că numai dacă unii ca el intră în politică vom avea alte standarde democratice şi alt viitor. M-a privit amuzat şi m-a întrebat cine m-a trimis. S-a convins el însuşi, peste ani, că nu mă trimisese nimeni şi că aşa gândeam.

Vrem nu vrem, ar fi bine să recunoaştem: cel mai credibil şef de partid parlamentar din ’90 încoace e un poet – Kelemen Hunor. E drept, el e la UDMR.

Cred că mi-am dat seama devreme că retragerea scriitorilor din partidele politice sau implicarea lor doar pentru funcţii şi privilegii personale e de rău augur. Pe de o parte, majoritatea scriitorilor noştri sunt prea comozi şi poate de asta consideră că politica e o treabă murdară; au însă pretenţia că li se cuvine să trăiască într-o societate democratică, civilizată, corectă, pe care alţii ar avea datoria s-o construiască.

Îmi pare rău, dar unii dintre scriitorii pe care i-am cunoscut eu în cadrul relaţiilor de muncă se cam asemănau cu nomenclaturiştii de pe vremuri: considerau că au toate drepturile şi nici un fel de îndatoriri. De pildă, eram secretar general de redacţie la revista Contrapunct, editată de Uniunea Scriitorilor, când am văzut că tinerii mei colegi, cu excepţia lui Ion Bogdan Lefter, nu ştiau şi nu voiau să muncească; erau convinşi că îşi merită salariul în timp ce călătoresc cu burse prin străinătăţuri sau petrec la crâşma Uniunii. Pe de altă parte, ca să te implici politic şi instituţional, trebuie să nu fii egolatru şi nombrilist; iar ca să-ţi câştigi autoritatea pe scena politică românească, scriitor fiind, ar trebui să ai puterea să te lupţi cu găştile marii corupţii şi să fii altfel decât ele, beneficiind de solidaritatea celor cărora corupţia le repugnă. Dar dacă vrei casă şi pensie de la Uniune, plus tot felul de indemnizaţii de merit, ori avantaje în schimbul unor campanii de presă pentru candidaţii mediocri ai partidelor, eşti deja un pion uşor de folosit de multe reţele şi grupuri de interese. Sunt explicaţii pe care le ştie toată lumea şi nimănui nu-i place să le audă.

– Relaţia dintre publicistică şi literatură e aceeaşi ca pe vremea lui Eminescu şi Caragiale: necesară şi oarecum inevitabilă; fie că se completează una pe alta, fie că o iau în direcţii care pot uneori surprinde, între creaţia literară şi opiniile de gazetă ale unui scriitor se pot găsi aproape întotdeauna fire de legătură. Poate că mulţi fac publicistică să-şi completeze veniturile sau să obţină mai multă notorietate; eu am crezut de-adevăratelea, după ’89, că un scriitor care ştie că nu e genial trebuie să înveţe o meserie şi să-şi facă din ea o vocaţie. Am făcut jurnalism şapte ani – îi numesc cei 7 ani de aur! –, am bucătărit la două reviste culturale (ba chiar la trei, dacă pun la socoteală şi mensualul L’Invitation, editat de Institutul Cultural Francez din Bucureşti), am ţinut rubrici săptămânale, am fost corespondent permanent la Radio France Internationale, am colaborat câţiva ani la trimestrialul East European Constitutional Review din Chicago, am participat la mese rotunde găzduite de Radio Europa Liberă şi BBC, am făcut interviuri cu zeci de personalităţi, am scris pentru Cotidianul, Jurnalul naţional, România liberă, la cerere, pe diverse teme de actualitate internă sau de politică externă. Toată această febrilă activitate publicistică m-a îndepărtat de literatură, m-a conectat la realitate şi la schimbările postcomuniste, mi-a adus satisfacţii şi, aş îndrăzni să mărturisesc, un anume prestigiu, deci şi invidii. Am fost complet liberă ca jurnalist, chiar dacă am primit înjurături pentru ce scriam – nu doar de la România Mare, ci şi de la publicaţii cu ştaif.

– Filonul politic şi social, cu câteva excepţii, lipseşte din literatura română contemporană. Scriitorii noştri sunt pasivi, sunt scrupuloşi când vine vorba de literatură angajată. Ar putea fi acesta un motiv din cauza căruia românii citesc mai puţină beletristică autohtonă decât alţii? A dezertat scriitorul român?

– Pentru că nu au vocaţia angajării în trebile cetăţii, cei mai mulţi dintre scriitorii noştri dispreţuiesc literatura angajată. Nu e şi cazul noilor generaţii, observ în ultima vreme tot mai multe nume şi voci care nu se sfiesc să atingă coarda patriotismului pamfletar, să arate cu degetul derapajele socio-culturale, să clameze în numele unor valori după care tânjesc.

– Cum s-a împăcat firea reactivă a poetei care sunteţi – cea mai iritată moral dintre optzeciste, cum vă defineşte criticul Al Cistelecan – cu diplomaţia, în care aţi lucrat din 1998 până în 2020?

– Ei, poezia şi diplomaţia se împacă bine una cu alta, istoria literară şi arhivele diplomatice de pretutindeni atestă acest lucru. N-am să enumăr aici marile nume de poeţi-diplomaţi străini, din Evul Mediu încoace, nici n-am să-i invoc pe Alecsandri, Blaga sau alţii de pe la noi. Păstrând proporţiile şi respectând adevărul, am să precizez însă că pe mine nu faptul că eram poetă m-a făcut diplomată, ci faptul că aveam în spate o solidă experienţă de jurnalist. În 1998, când Andrei Pleşu mi-a propus să-l urmez pentru un an la Externe (a subliniat de la început că nu îmi garantează nimic pentru viitor; el a plecat din funcţia de ministru după 2 ani, eu am rămas la minister 22 de ani şi am obţinut toate gradele diplomatice prin concurs), eram un om matur, cu criterii şi opţiuni pro-occidentale. Am înţeles repede că instituţia rigidă şi rezistentă la schimbare în care aterizasem din întâmplare avea nevoie, în momentul acela, de spirite out of the box, de elan creativ şi de un dram de nonconformism. Se lansase ideea integrării României în UE şi NATO, în care aşa-zişii „dinozauri” nu prea credeau şi pentru care tinerii recrutaţi după ’90 nu prea aveau instrumente s-o transforme în program coerent. Am avut norocul să fiu plasată în grupul de analiză politică şi de strategii, deci şansa de a lucra direct cu diplomaţi cam de vârsta mea, de mare calitate, care m-au convins repede că bunul simţ, simţul realităţii, onestitatea şi disciplina neobedientă sunt calităţi necesare în diplomaţie. N-am avut la Externe nici un şef direct obtuz şi ofuscat, cum mi se întâmplase când eram profesoară la ţară sau redactor bun la toate (de la machetare la corectura pe şpalturi) la revista înfiinţată de Uniunea Scriitorilor pentru generaţia ’80. Am fost ani mulţi director şi am rămas angajata Direcţiei de Analiză şi Planificare Politică din MAE până la pensionare, chiar dacă mulţi literaţi au digerat cu dificultate faptul că una ca mine a devenit diplomat de carieră. Fără proptele politice şi fără să renunţ la mine însămi, am învăţat însă din mers ce n-aş fi învăţat vreodată în lumea literară şi mai apoi m-am raportat fără complexe la omologii mei din lumea mare, departe de scandalurile dâmboviţene.

– Aţi avut răgazul, ca diplomat, să scrieţi literatură?

– În primii zece ani nu am avut răgaz şi nici nu am simţit nevoia. Nu sunt mândră de asta, dar trebuie să spun că în acest interval aproape că nici nu am citit literatură. În Canada, spre sfârşitul mandatului de ambasador de şapte ani (mai avusesem unul de doi ani, de consul general), am scris volumul Raport de etapă, pe care l-am publicat în 2010, la Editura Paralela 45. Apoi am revenit treptat la poezie şi la lectura cărţilor de ficţiune, fără de care mi se păruse că nu puteam trăi în primele mele decenii de viaţă. În 2021 am publicat, la Scrisul Românesc, un alt volum aşternut pe hârtie în anii mei de diplomaţie – De toate cele.

– Autorii de cărţi s-au înmulţit, numărul cărţilor celor care povestesc ori se povestesc e mare, tot mai mare. Oricine poate publica. Impietează democraţia asta asupra percepţiei cărţilor de calitate sau dimpotrivă, e stimulantă?

– Pe de o parte impietează, fiindcă multe cărţi se pierd şi nu le vede mai nimeni în noianul de titluri de pe rafturile librăriilor ori la standurile târgurilor de carte. Pe de alta, e stimulantă, pentru că libertatea încurajează nu doar mimetismul şi lipsa de modestie, subproducţiile ori maculatura, ci şi contactele cu alte culturi, cu fenomenul literar european sau de pe alte continente – iar la pachet vin, pentru cine vin, înţelegerea globalizării, asimilarea altor tradiţii/ filoane artistice, îmbogăţirea spirituală şi evoluţia în plan creativ. Nu „democraţia asta” e însă de vină pentru ce nu ne place nouă în literatura de azi sau în afara ei...

– Citesc mult, de ani buni, pe tema Inteligenţei Artificiale (AI), mă fascinează şi mă terifiază şi pe mine domeniul respectiv, cu toate întrebările şi ameninţările lui. Dar nu m-am jucat cu ChatGPT-ul, cum nu m-am lăsat ademenită de droguri, de ciuperci sau de alte asemenea experimente de care unii poeţi pe care i-am cunoscut nu se sfiesc să admită că le-au încercat sau se gândesc să le încerce. Ştiu însă bine că niciodată nu e prea târziu pentru joc şi joacă.

– Ce poem personal aţi pune într-o capsulă a timpului ce se va deschide peste 998 de ani?

– L-aş căuta pe cel mai scurt. Poate Direct în Olimp vei ajunge, din volumul Linia de plutire.

Întoarce-te cu faţa spre cele câteva resturi

de aureolă. Istoria trece cu gura încleştată

pe lângă numele tău. Ţi-e frică

să te prefaci că nu-ţi pasă, ţi-e frică?

O pereche de gheare creşte, uite cum creşte

surâzător în oglindă. Ai grijă ce spui:

un roi de muşte, primele idealuri, dezertori

şi fantome, toate vor susţine

că nu te-au văzut niciodată.