Banul Mãrãcine- Pierre de Ronsard, un mit bicefal

Încã numit la 1912 de Léo Claretie Prinþul lãutarilor români, în sensul miraculosului instinct poetic, al inconfundabilului lirism de suflet valah de ale cãrui armonii se pãtrunde chiar poezia francezã, Pierre de Ronsard ilustreazã logosul magilor împãrþit pe din douã, încât de oriunde ºi de oricând, încolþirea rãmâne o netulburatã îmbrãþiºare.

Legenda ronsardianã începe cu douã secole înaintea creºtinãrii din miezul lui septembrie 1524, când spre bisericã, naºul se împiedicã pe ºes ºi scapã copilul. Botezul se cerea din iarba ºi florile plaiului gatinez de la Vendômois, reºedinþa familiei De Ronsard.

Castelul natal de pe Loara, La Possonière, aflat la 22 km de Blois, a fost construit de bunicul poetului, Olivier de Ronsard, cu sprijinul lui Ludovic XII (1462-1515), fiul lui Carol V ºi nepotul prinþului-poet Carol d’ Orleans ºi al celebrei principese Marie de Cleves. Pe frontispiciu, bunicul aºeza blazonul celor trei roºioare, foarte posibil în amintirea bãlþilor strãmoºeºti de la Dunãre.

Paj al lui Francisc I (1449-1547), rãzboinic de la 15 ani ºi ofiþer la 19, recentul nobil Louis de Ronsard- tatãl se însoarã cu Jeanne de Chaudrier, strãnepoata ducelui de Lorraine, Jean I (1339-1390), fiul ducelui Raoul de Lorraine ºi al Mariei de Blois, ascendenþi pe care cercetãtorii jumãtãþii de secol al XIX-lea îi regãsesc în genealogia celebrei Hortense de Beauharnais (1783-1837), cumnata lui Bonaparte ºi mama lui Napoleon III, de unde ºi interesul liderilor politici angajaþi în fãurirea României moderne.

Alecsandri scrie balada vitejeascã Banul Mãrãcine (1855) dorind sã pecetluiascã eposul scrisorii mãrturisitoare Elegia XX (1560), publicatã de Sainte-Beuve în 1843 întru resuscitarea lui Pierre de Ronsard, anihilat de clasicism. Au trebuit douã secole ºi douã revoluþii pentru ca fondatorului Pleiadei sã i se recunoascã marele titlu de veritabil renascentist al poeziei franceze, gãsindu-i-se cuvenitul loc lângã Garcilasso de la Vega, Sa de Miranda sau Spencer. 

Conform Elegiei XX, o confesiune testamentarã adresatã prietenului Remy Belleau, originile paterne ale lui Pierre de Ronsard se aflã unde Dunãrea îngheþatã este vecinã cu Tracia./ Mai jos de Ungaria, într-o parte friguroasã.  Evitând sã punã degetul  în plan cartografic, de teama fanatismului religios al Caterinei de Medicis, altfel o împãtimitã protectoare a artelor, neîncrederea în mitul Banului Mãrãcine începe odatã  cu dibuirile spaþiului românesc al dislocãrii strãmoºului cavaler danubian despre al cãrui pãrinte poetul declarã cã era un seigneur  nommé le marquis de Ronsard,/ Riche d’or et de gens, de villes et de terre. Cel înrolat se face cãpitanul unei cete de mercenari, traverseazã Ungaria, sudul Germaniei,  Burgogne ºi Champagne ca sã-ºi punã braþul în slujba lui Filip VI de Valois împotriva englezilor. Regele îl rãsplãteºte cu des biens à suffisance / Sur la rives du Loir. Ascendenþa maternã care trimite la ilustrele familii De Guise sau Rouaut, Joachim – mareºal al Franþei sub Carol VII – se confirmã, ca de altfel întreaga autobiografie a poetului.

Cercetãtorii francezi care au ignorat Elegia XX au fãcut-o în dorinþa declaratã sub deviza Ronsard est à nous tout entier! Dregãtoria de ban a creat suficientã confuzie, câtã vreme în sec. al XII-lea desemna pe ungurul însãrcinat cu conducerea unei regiuni de graniþã ºi abia cel mai devreme, eventual în 1372, - precizeazã Ion Donat (1940), singurul cercetãtor  pe teren al Banului Mãrãcine- putem vorbi de acreditarea dregãtoriei de ban în Þara Româneascã, ori strãmoºul lui Ronsard pleca în 1328. Absolutizând argumentul atestãrii bãniei ºi asimilându-i lui Barbu III Craiovescu porecla fiului rãtãcitor pânã la identificarea denominativã, istoricul de azi conchide cã  Banul Mãrãcine a existat cu adevãrat ºi a domnit, cã tradiþia localã doljeanã din veacul al XII-lea s-a dovedit mai aproape de realitate decât fantezia poeticã a lui Ronsard.

Hãituit, spiritul mitului îºi gãseºte refugiul la sânul lui Bachus. În 1965, plaiul viticol al Preoþilor Vulcãneºti de la Pieleºti-Dolj primeºte numele de Banul Mãrãcine...  Aici legenda cinsteºte pe feciorul banului Andrei Mãrãcine, primul român nãscut ºi crescut în bãnie, care ia calea strãinãtãþii. Întâiul popas l-ar fi fãcut în Bourgogne cu vinuri alese, promovate ca la noi, tot de cãlugãri!

Cei mai mulþi dintre cercetãtorii francezi au fost de acord cu radicalul ronces (mãrãcine) în formarea numelui Ronsard, fãrã sã identifice însã metaplasma ca procedeu de compunere a fragmentelor  ronces + (boy)ard (boier) > ronsard, pe terenul limbii vorbite, unde  ronces  se aude rons. Când poetul spune nommé le marquis de Ronsard despre pãrintele cavalerului danubian, s-a referit mai degrabã la echivalenþa dintre ban ºi marchiz în feudalismul timpuriu întrucât marchizul era conducãtorul  militar  al unei mãrci, marca  fiind în statul franc ºi în Germania medievalã, provincie de frontierã aflatã sub guvernare militarã, sinonimã cu germ. Margrof.

Constituirea istoricã a omonimiei subst. Ban  din spaþiul românesc de la nordul ºi sudul Dunãrii deschide noi orizonturi cercetãrii istorico- lingvistice.

Banul rãmâne primul dintre boierii valahi derivat din titlul de comandant militar al provinciilor sud-estice ale regatului ungar ºi al þinuturilor sârbeºti Croaþia, Bosnia, Slovenia ºi Dalmaþia, unde documentele îl pãstreazã pe banul de la Maciva (cf. D.L.R., 1913, Ban).

De nezdruncinat îmi pare asigurarea lui B. Petriceicu Hasdeu referitoare la originea titlului din numele personal Ban(u),  atestat la boemieni cu diminutivele Banek ºi Banes, pe care sârbii nu îl au iar documentele ungare abia îl percep (Etymologicum Magnum Romanie, 1893, c. 2453). Într-un act morav din 1248 ne întâmpinã: Stephanus filius Nycolay cognomento Ban, ceea ce îl conduce pe Hasdeu cãtre antroponimia valahilor din Moravia vizitaþi acasã de Th. Burada care informeazã cã mulþi coboarã spre aºa-zisa graniþã a Dunãrii... poate chiar în ceþurile Judeþului de Baltã (adaugã I. Donat) unde, învãluite în mãtãsurile broaºtei, roºioarele cu aspiraþii nobiliare aºteptau dezgheþul istoric...

Frédéric Boyer, unul dintre ultimii biografi ai lui Ronsard (1965), apasã din nou pe credinþa poetului în originea sa româneascã.

Suficient reviriment istoric încât sã acceptãm cã strãmoºul danubian s-a înrolat sub steagul lui Ioan de Luxemburg zis cel Orb (1296-1346), fiul Împãratului romano-german Henric VII ºi rege al Boemiei din 1311, prin cãsãtoria cu fiica regelui de Boemia, Venceslas V. Complinirea Regatului Boemiei de cãtre Ioan de Luxemburg se produce însã prin anexarea Moraviei ºi a Sileziei, teritorii locuite de slavi ºi de vlahi deopotrivã, iar Diploma regelui din 28 August 1329 confirmã participarea grupului de 2300 de mercenari adunaþi de la ducii vecini cu Polonia, la bãtãlia de la Cassel, alãturi de Filip VI de Valois. Cavaler înverºunat, boemianul îºi lasã regatul în grija nevestei ºi încalecã în sprijinul Franþei. Angajat în rãzboiul secular, locotenent general al Regelui în Langdoc fiica i se cãsãtorea în 1329 cu Filip de Orleans, fiul lui Filip VI de Valois, pentru care se ºi crease primul ducat de Orleans, unde strãmoºul lui Ronsard, cavalerul danubian din apropierea lui Ioan cel Orb, a ºi fost împroprietãrit.

Zonã de frontierã, veritabilã marcã, pentru care normalitatea zecilor ºi sutelor de ani era una rãzboinicã, nordul Loarei impunea statornicirea unor detaºamente speciale, în legãturã cu care documentele istoriei militare europene confirmã preferinþa pentru vlahii cãtunari, organizaþii limitanee pe care bizantinii le foloseau încã din sec. al VII-lea.

Ascendenþii din ºirul patern ronsardian întruchipau cuminþenia docilã, statornicã ºi credincioasã necesarã atmosferei de încredere pe care stãpânul se putea bizui, calitãþi pentru care deja renumiþii români de la Dunãre erau preferaþi. Însuºi poetul pare sã reverbereze umbrele Cavalerului Danubian geto-dac al cãrui cult rãspândit în Panonia, Dalmaþia ºi Moesia, asimilat lui Dasius, evoluase spre simbolismul deja universalizat al Sf. Gheorghe.  Mii ºi mii de vlahi de la Dunãre, din sudul balcanic sau dalmatin fie din nord-vestul înaintat al Moraviei au migrat pânã lanþul carpatic se încheie cu Muntele Valahilor, plai ciobãnesc unde la miezul nopþii dinspre Crãciun apa se preface în vin ºi dobitoacele prind a vorbi pe nas, româneºte (M. Sadoveanu). Acolo, la capãtul lumii, unde cãmaºa baciului era fiartã în unt sã-i asigure impermeabilitatea iar taraful de sopeþi, ridicat pe o platformã. oferea nuntaºilor spectacolul descãtuºat al fiinþei unice, Th. Burada descoperã culmea conservatorismului coregrafic românesc în valahul de nuntã morav al cãrui ciomag  nu este decât o variantã a buzduganului pe care îl joacã armaºul brâului românesc din Balcani ºi amândouã regãsite în obiectul de recuzitã al cãluºarilor daco-români, incontestabilã ºi fascinantã dovadã a unitãþii ºi continuitãþii româneºti. Un etos al dezmãrginirii iradiat de toiagul deictic, axã a esteticii universale, caduceul reclãdeºte religia întâiului teritoriu.

Originea vlahilor silezieni sau moravi era neîndoielnic dunãreanã sau sud-dunãreanã. Numiþi adesea sârbi, dupã spaþiul dislocãrii, toponimicele noii întemeieri vor pãstra chiar indicii alteritãþii. Ruinele palatului din Pãdurea Lumaºu, identidicate de I. Donat la rãsãrit de izvoarele bãnese din Dolj, proprietatea Banului Mãrãcine, erau pe Sârba la vale iar nemuritorul melos Banul Mãrãcine este o sârbã, adusã de valurile românilor migratori, comple­mentaritate necesarã ºi ireversibilã a lentorii legãnate a horei.

Atras de întunecimile arcanelor gatineze, Prinþul însingurat îºi scurmã-n alean dumnezeirea: –  Adãpostit la sânu-þi, de tainicu-i tumult / Rãpit, pe nu ºtiu unde, / De fiecare datã tu mã sileºti s-ascult / Cum Muza îmi rãspunde ... (Pãdurii de la Gatine); – Opreºte-þi, pãdurare, toporul ridicat, / Nu lemne sunt acelea pe care le-ai tãiat! / Nu vezi cum curge sânge, chiar fãrã încetare ? / E-al Nimfelor aflate subt aspra coajã tare ... (Elegie pentru Pãdurea de la Gatine).

Pãdurea copilãriei lui Ronsard are nume recunoscut controversat (var. gatinais, gastine, gadagne), desemnând vechiul þinut dintre Valea Loarei, Iona ºi Sena, la Nord ºi dintre cele Douã Sevre, pe coasta Atlanticului. Tãrâmului liber adunat în Gatine turenianã ºi Gatine vandeeanã (Vandomei), specialiºtii francezi îi recunosc evoluþia semanticã a numelui, în sensul acceptãrii unei istorii care implicã devastãri ºi efectele acestora.

Începutul este declarat în cantonul roman Vastinensis, centrul celei de-a treia fracþiuni administrative Gatine, a departamentului Sena ºi Marna, arondismentul Fontainebleu, delimitatã de toponimicul Gatina Francezã, cu capitala istoricã necontestatã, Chateau-Landon, vechiul Castrum Landonis. Divizarea Gatinelor a devenit o problemã istorico-politicã de supremaþie între substratul celtic ºi adstratul roman, încât însuºi antroponimicul Landonius, cu radical celt (landa, pãmânt liber, deschis) ºi desinenþã latinã, balanseazã între argument ºi contraargument. Elementele folcloristice ºi lingvistice sunt din ce în ce mai puþin invocate, fie cã a trecut vremea filologiei comparate, fie dintr-un marketing sui-generis care intervine scarificator cu discreþia imperativului. Iatã dar recunoaºterea cercului fictiv cu o razã de 40 km din clopotniþa Bisericii Notre-Dame de Château-Landon înglobând într-o egalã esenþialitate pãmânturile zis-gatineze.

Este o centralitate deþinutã de autoritatea Sfintei Genoveva (422-515), patroana Parisului, fiica unor cultivatori din Nanterre de pe Sena, la 12 km de Paris ºi care copilã pãºtea turmele familiei! Prima capelã din 508, Notre-Dame de Champs, de pe Colina Sf. Genoveva, din sudul Parisului, a fost dedicatã Sfinþilor Petru ºi Pavel, primeºte apoi moaºtele Sfintei, devine mãnãstire ºi celebrul Panteon, în care ºase dintre panouri întruchipând ipostaze ale Sf. Genoveva din penelul lui Th. Chassériau ºi Puvis de Chavannes au avut ca model pe Maria Cantacuzino, fiica lui Nicolae Canta, primul sfetnic al lui Mihail Sturdza Vv. ºi nepoata Mitropolitului Veniamin Costache.

Funcþiile magice conferite de celþi cercului converg spre sensul ºi simbolistica limitei interzise, cu aplicaþii concrete în ceremonialul religios. Piatra irlandezã Fal simbolizând pe marele idol, înconjuratã de alte douãsprezece, mai mici distribuite în cerc, monument de care Masa tãcerii brâncuºiene nu este strãin, templele circulare galo-romane de la Dordogne ºi Sarthe, ale cãror rotunjimi sunt de esenþã bizantinã, bisericile romane ºi ale templierilor de o arhitecturã cupolierã, toate aduc sugestia bolþii universale circulare, strãpunse de suflul divin fãrã început ºi fãrã sfârºit ca o Coloanã a Infinitului.

Datinile ºi superstiþiile comunitãþilor pãstoreºti pãstreazã funcþia de protecþie a formei circulare în sãrbãtorile Lucinului, apelativ strãvechi al lui Marte, al Dianei Lucina (cu variantele Lucetius sau Luceþia) sau al lui Apolo Lykeios, comune întregii Europe creºtine. La 18 Octombrie, se sãrbãtoreºte Sf. Luca, dar apelativul Lucin ºi Sãrbãtoarea Lupului sunt de origine sârbo-croatã, Lucin dan,  ziua lui Luca.

Trif Nebunul de la 1 Februarie, Trei-Filipi, din 13 Noiembrie Gadinele sau Gãdineþul, din 24 Noimebrie, Sfânta Genoveva din 3 Ianuarie, care apãrã turmele, câinii ºi stânile de atacurile lupilor sunt variante ale Lupercaliilor. O romanitate comun pãstoreascã stingheritã mai ales de dihãnii, pe care slavii bulgari le-au numit în comun, gadine. Termenul impune ºi toponimicul Gãdinþi (Roman, pe Siret), spaþiul întâiului descãlecat moldovenesc. Trecerea lui d la t devine o dulcegãrie foneticã, într-o limbã pe care Dumnezeu o ºtia dintr-un cântec. Dar nu bulgarii îºi mânau turmele la iernat în Gatina Turenianã sau Francezã, cãci ei au deprins prelucrarea laptelui de la vlahi, ci vlahii înºiºi, rãspândiþi în toatã Peninsula Balcanicã, pânã în Asia Micã ºi Pirinei. Pustietãþile gatineze din Evul Mediu determinate de ciumã ºi rãzboaie au impus strategia împãmântenirii militare. Ronsard recunoaºte condiþia de marchiz a strãmoºului dunãrean astãzi confundabilã cu un rang nobiliar, pe când atunci era un grad militar grãniceresc.

Vlahii Moraviei fãceau un cerc din lanþ în jurul mesei, îl încuiau cu lacãt ºi ascundeau cheile, ca lupului sã-i piarã pofta de oi! Cheile lui Ianus din mitologia romanã deschid ºi porþile solstiþiale asigurând echilibrul ciclului anual, calendarul ceresc al transhumanþei.

Pariliile ovidiene se regãsesc în tot spaþiul pãstoresc ºi al crescãtorilor de animale mari din Europa. Sânzienele noastre corespund în 24 Iunie lui Saint-Jean al francezilor, când se ard ierburi puternic mirositoare al cãror fum protejeazã împotriva molimelor.

Românii nord ºi sud-danubieni trãiesc intens spaima de vrãjitoarele care ar putea fura mana laptelui. Conform aceleiaºi superstiþii, francezii reacþioneazã asemãnãtor, atârnã crengi sfinþite în poartã ºi grajduri, stropesc animalele cu aghiazmã, la fel grãdinile, fântânile ºi pãºunea. În Gatina Vandomei, în ziua de 1 Mai, când vrãjitoarele au putere asupra laptelui ºi a untului, se scot vitele din grajduri împrejurul cãrora se aºeazã talgere cu cãrbuni aprinºi în care se ard mãrãcini, laur, soc, bucãþi de piele ºi blanã. Pereþii staulelor sunt încãrcaþi cu crengi de soc, iar deasupra intrãrii, în semicerc, se fixeazã un mãrãcine lung, obligatoriu cu rãdãcini la fiecare dintre extremitãþi (Tache Papahagi). Ceremonialul continuã cu introducerea vitelor trecute prin fum ºi pe sub bolta de mãrãcini, în stare sã anihileze pe hoaþele untului, cãrora Smaranda Creangã le zicea strigoaice, hoaþe de smântânã, ca în Maramureº,

Cine erau crescãtorii de vite din nord-vestul Franþei care bolteau cu ghirlandã de mãrãcini înspicaþi intrarea în staule ºi aninau belºug de laur ºi soc? Este spaþiul viitoarei Bretanii în care atotvindecãtoarea creangã de aur a vâscului celtic îndepãrta demonii, conferea nemurire, permitea explorarea întunecatelor hrube ale Infernului fãrã pericolul pierderii sufletului. Singur romanul Enea împrumutase ramura cu plete de aur de la celþi. Cât de demult era pe când spinii mântuirii alungau strigoaicele untului ? Sã fi fost vremurile deodatã cu Sfânta Genoveva pãcurãriþa, ºi dupã ea, dar nu mai târziu de jumãtatea sec. al VIII-lea, când peninsula devenea Câmpul Zeului Rãzboinic, pentru câteva sute de ani. A rãmas numele Gatinelor înspinate, aºteptând tãcerea armelor ...

Întâi poezia Renaºterii cu Prinþul Pleiadei, dupã trei secole, în 21 Mai 1854 (Sainte Estelle), ºapte poeþi provensali în frunte cu Mistral ºi Roumanille fãceau loc toponimicului, ca ºi uitat, în varianta Gadagne, din compusul Châteaunef-de-Gadagne, localitatea înfiinþãrii asociaþiei Le Felibrige, gãzduitã de Castelul Font-Ségugne.

Cred cã toponimicele sunt Biblia esenþialã a unui popor... Cât despre ecuaþia Banul Mãrãcine – Pierre de Ronsard, îmi pare un mit bicefal, sublimare a valorii simbolizate dintr-un stejar celtic inversat, înspinat de ghirlanda mãrãcinelui ca variantã a vâscului aurit, dupã care spiritul românesc se tot caþãrã, cãutându-ºi cereºtile rãdãcini.