În cartea pe care am dedicat-o emancipării privirii şi perceperii înnoitoare a obiectelor artistice – am dat toate, dar absolut toate şansele interpretului ca producător de sens şi… de „operă”. Şi fireşte, şi interpretării.

Am lăsat de-o parte opinia radicală avansată de o intelectuală strălucită într-o carte intitulată Împotriva interpretării, care m-a fascinat cândva. E vorba, s-a înţeles, de Susan Sontag şi de asaltul ei, dezlănţuit cu o energie feroce, împotriva interpretării, care violează arta şi o face să devină „un articol de folosinţă, gata de a fi clasat într-o schemă mentală a categoriilor”.

„A interpreta – spunea ea – înseamnă a sărăci, a goli lumea pentru a crea o lume de umbre, a semnificaţiilor”.

Interpretarea reprezintă, după Susan Sontag, „răzbunarea intelectului asupra artei” şi, chiar mai mult, „asupra lumii”. Este „refuzul filistin de a lăsa opera în pace”, „complimentul pe care mediocritatea i-l face geniului”. Sau, dimpotrivă, ea indică „o insatisfacţie (conştientă sau inconştientă) faţă de operă”, o dorinţă de a o înlocui cu altceva.

Câteva exemple de interpretări celebre o irită de-a binelea pe eseistă căci le bănuieşte dedesubturile, nu întrutotul oneste.

O indispun, de pildă, interpretările spirituale rabinice şi creştine ale unui text „explicit erotic” – cum este Cântarea Cântărilor. Şi, nu mai puţin, absorbirea într-o paradigmă spirituală a „naraţiunilor literal istorice” din Biblia ebraică (vezi echivalarea de către Philon din Alexandria a rătăcirii de 40 de ani în pustie cu tribulaţiile mântuirii).

O contrariază insistenţa cu care Freud însuşi face din evenimentele vieţii individuale, din simptomele nevrotice, din vise, din operele de artă – simple prilejuri de descoperire a unui conţinut latent într-un conţinut manifest (conţinut manifest care trebuie pus între paranteze, întrucât a înţelege înseamnă a interpreta, a reformula).

Eseista este de părere că arta contemporană însăşi, prin câteva din aspectele ei, îşi apără „integritatea”, dezvoltând, în plan stilistic, anticorpi.

Pentru a nu se expune tentaţiilor interpretării pictura abstractă se străduieşte să nu mai aibă nici un conţinut, să-şi anuleze conţinutul.

Invers, pop-art se dezgoleşte, îşi lasă strident „la vedere” tot ce poate arăta, făcând inutilă interpretarea.

Pentru a evita acapararea brutală a interpretării, „simbolismul” (numit, crede eseista, în chip greşit – aşa) mizează pe magia cuvântului, introducând în poem tăcerea. Intuind vulnerabilitatea poeziei în faţa „zelului interpreţilor”, modernistul Pound a îndepărtat-o, prin toate mijloacele cu putinţă, de ideea de conţinut.

Experimentele formale ale „avangardismului programatic” sunt, de altfel, toate, în detrimentul conţinutului. Ar fi tot atâtea mijloace de apărare „împotriva degradării artei de către interpretare”. Dacă nu aş percepe, în spatele acestei ostilităţi neostoite, o iubire nemărginită pentru artă şi pentru actul de creaţie în sine, nu m-aş strădui să găsesc explicaţii pentru ţinuta aceasta franc obtuză a unei eseiste strălucite.

Ar fi simplu, sprijinindu-ne pe progresele cercetării semiotice, să evoc câteva din principiile elementare ale actului comunicativ, pentru a spulbera fundamentul teoretic al argumentaţiei ei. Oricâte precauţii şi-ar lua autorul, opera nu poate rămâne niciodată „exact ceea ce este”, fiindcă niciodată nu este în sine, ci este în şi prin interpretare. Interpretarea însăşi nu poate fi niciodată „identificarea unui sens”, ci atribuirea unui sens. Ea nu se simte paralizată, ci se simte încurajată să se activeze mai ales atunci când „conţinutul” (cum se exprimă Susan Sontag) este sau pare ascuns „sub văluri”, căci se simte „chemată” de neant.

Există totuşi două pasaje în virulentul eseu al celebrei autoare, care nuanţează şi istoricizează – aş zice că în spirit marxist – procesul interpretării. Fiindcă, în genere, e trecut cu vederea de comentatorii fascinaţi de negativismul brizant al demersului, îl reproducem aici:

„Astfel, interpretarea nu este (cum presupun cei mai mulţi) o valoare absolută, un gest mental situat într-un domeniu atemporal al aptitudinilor. Interpretarea trebuie, ea însăşi, evaluată, în cadrul unei viziuni istorice a conştiinţei umane. În anumite contexte culturale, interpretarea este un act eliberator. E un mijloc de a revizui, de a reexamina valorile, de a evada din trecutul mort. În alte contexte culturale, ea este reacţionară, impertinentă, laşă, sufocantă” (Susan Sontag, Împotriva interpretării, Editura Univers, Bucureşti, 2000, p. 17). Şi încă un citat: „Cândva (într-o vreme în care arta era săracă) a interpreta operele de artă trebuie să fi fost o iniţiativă revoluţionară şi creatoare. Acum nu mai este aşa” (p. 25).

După toate aparenţele, menţinând himera existenţei unui conţinut, Sontag se referă de fapt la capodopere contemporane ei şi la interpretare ca la „traducerea” unui conţinut excepţional, şocant prin noutate, o traducere totdeauna abuzivă şi neloială, care „îmblânzeşte” arta, îi reduce „capacitatea de a ne enerva”, o face docilă şi obedientă.

Este important – consideră ea – ca într-o epocă şi într-o lume dominată de principiul redundanţei şi care toceşte facultăţile noastre senzoriale, „să ne recâştigăm simţurile şi acuitatea senzorială, să învăţăm să vedem mai mult, să auzim mai multe, să simţim mai mult” (p. 25).

Cei ce preţuiesc interpretarea pornesc de la premisa că experienţa senzorială e „de la sine înţeleasă”. Este mai curând uitată, ignorată, consideră eseista. Şi, uneori, deliberat. Este cazul lui Resnais şi Robbe-Grillet, care au declarat (în interviuri) că şi-au conceput filmul lor (Anul trecut la Marienbad) pentru „a îngădui” cât mai multe interpretări. Eseista este de părere că, dimpotrivă, „ar trebui să rezistăm tentaţiei de a interpreta Marienbad“, întrucât important în film este „imediatul pur, netraductibil, senzual al unora din imaginile sale” (p. 20).

Ei bine, ce reprezintă, în fond îndemnul ei, chemarea aceasta la rezistenţă? Ce înseamnă abţinerea pe care o reclamă dacă nu o alegere, o opţiune interpretativă, o direcţionare a lecturii spre senzorial, spre instinctual. Când încurajezi fuga de sub crusta groasă a interpretării, când te opui tentaţiei analogiei, a simbolizării şi comparării şi încerci descurajarea, blocarea fenomenului firesc al intertextualizării şi actualizării, subînţelegi o opţiune. Care opţiune întredeschide portiţa interpretării.

Aş putea să duc mai departe raţionamentele, să scotocesc după probe invalidante şi nici măcar nu ar fi greu să le găsesc. Dar se află ea, autoarea, cu adevărat în spaţiul conceptual pe care dă senzaţia că îl ia în stăpânire, cu aplomb? Este miza acestui eseu una cu adevărat teoretică sau e vorba de un recurs speculativ ce se străduieşte să ascundă, să camufleze altceva?

Şi iată, ajungem – dacă interpretarea mea nu e „abuzivă şi neloială“ – la ceva definitoriu pentru eseistă, la impulsul anarhic primar care se războieşte cu tot ceea ce înăbuşă trăirea în sine a momentelor vieţii, unul din acestea fiind şi contactul cu opera de artă.

Un contact fără lest, simţit ca o experienţă erotică absolută, ca o posesie devastatoare, precum acelea la care visează adolescentele.