25 ianuarie 1979

Pe jumătate adormit, aud un comentariu radiofonic la un film al lui Bergman despre o artistă căreia i s-a întâmplat să realizeze că fiecare din izbânzile ei profesionale a lăsat în urmă o ruină. Nu se referea – sper, ar fi prea banal – la urmele însângerate ale marilor voinţe, la hybrisul ambiţiei funeste, la ceea ce ne comunică expresia „a călca pe morminte” – ataşată carieriştilor.

Îmi place să cred că era vorba de ceva realmente interesant, de un fel de lege asumată în genul, să zicem, al legii concordanţei timpurilor, de a cărei „funcţionare”, însă, îţi dai seama (sau ţi se pare că îţi dai seama) doar accidental. Dar pe care ai tendinţa să ţi-o impui şi să-i dai caracterul implacabil al unei legi. Începi să crezi că fiecăreia din faptele tale importante îi corespunde un neajuns, o dramă, o boală, o pagubă, de parcă destinul ar fi gelos pe ce ţi-a dat sau pe ce i-ai smuls.

Atât de puternic e mitul sacrificiului creator, încât el induce, zi de zi şi ceas de ceas, superstiţia şi incită la asocieri obligatorii. Zidită în fiecare gest, în fiecare faptă importantă, Ana noastră cea de toate zilele.

28 ianuarie 1979

Fireşte, nu de iubirea stăpânilor ar avea nevoie artiştii. Dar dacă tot trebuie să fie iubiţi de vreunul (mai nobil numit protector), măcar să fie iubiţi cu gelozie. E profitabil în toate sensurile (vezi relaţia Iulius-Michelangelo).

31 ianuarie 1979

Aceşti poeţi remarcabili care denominează expresiv, operează, dezinvolt, transferuri semantice, meditează speculativ, primenind obiectul, şi probând o uimitoare capacitate imaginativă, absolut poetică, aceşti fantaşti incurabili se mulţumesc doar cu titlul de psihiatri.

*

Numărul lucrărilor semnate de Michelangelo şi neterminate pune pe gânduri: Madona din Pitti; Sf. Matei; Ziua; două sau trei din Pietŕ-urile lui, culminând cu Pietŕ Rondanini – care, cum se ştie, e testamentară.

Specialiştii, istoricii, muzeografii, custozii ar oferi sau au oferit deja – sunt sigur – explicaţii.

Mi-e imposibil, însă, să dau la o parte ipoteza că sculptorul s-a oprit şi a lăsat la o parte dalta şi periile pur şi simplu când a simţit că a performat, că a atins un maximum de expresivitate.

Istoricii artelor nu contenesc să vorbească de idealul de perfecţiune al Renaşterii, deşi răsar, de peste tot, probe că adevăraţii ei artişti îl înlocuiseră, deja, demult, că erau fascinaţi de forţă, de vitalitate, de grandoare, într-un cuvânt – de expresivitate.

2 februarie 1979

Tatăl soţiei lui Vîrlan, moartă la 30 de ani – în faţa gropii şi a coşciugului acesteia:

– Nu, nu! Să vorbim organizat! Acum are cuvântul tovarăşul director. Se pregăteşte…

6 iunie 2011

Complementum

După apariţia, în anii ‘90, a articolului „Schiţă pentru o patologie stilistică totalitară” şi a antologiei de poezie propagandistică, am fost acuzat că exagerez şi că am o viziune excesivă asupra vremurilor trecute. S-a spus atunci – făcusem de curând o revoluţie, nu-i aşa? – că propaganda şi modul de viaţă comunist au înrâurit superficial societatea, nu au infestat conştiinţele şi nu au produs mentalitate.

8 februarie 1979

Să scriu o carte de călătorii (fireşte, cu titlul Peregrinul craiovean), cu toate reverenţele şi cu tot dichisul cărţilor de acest fel (pregătirile, clipele tainice ale aşteptării, neliniştea apropierii de „obiectiv”, atingerea lui tulburătoare, răstimpul încântării pioase, starea prelungită de graţie, momentul cugetării sfioase), pentru voiajele mele: la piaţă, la magazinul Mercur, la librăria „Cartea Rusă” şi la farmacie.

9 februarie 1979

Am instalat pe bloc o antenă specială ca să prind televiziunea iugoslavă. O pădure de antene pe toate blocurile şi toate indică aceeaşi direcţie. După trei decenii, limba rusă, cu ajutorul căreia mai pricepem câte ceva, îşi ia, cât de cât, revanşa. Adică ne plăteşte daunele de atunci.

Ghinion. Primul film văzut era din repertoriul patriotic (patriotic sârbesc). Un neamţ exercita un extraordinar şantaj asupra unui sat: dacă era ucis, 50 de săteni ar fi fost executaţi în gaj. Banal în esenţă, cam tras de păr ca subiect, dar febril, reuşind să te ţină treaz prin încordarea pe care o transmite iminenţa.

Mi-am amintit imediat de Garoul al lui M. Ciobanu, ca memento palpabil al unei morţi oricând posibile.

Ce tensiune poate da unei povestiri şi cât de iute ascute conflictele şi conturează personajele prezenţa, la vedere, a sabiei destinului!

Despre iminenţă, despre starea de iminenţă.

12 februarie 1979

Lapsusurile şi alunecarea în digresiuni – specifice senilităţii incipiente – înmulţind momentele de suspans, sunt la originea unor mari performanţe narative. Nu numai marii povestitori (Neculce, Ghica, Sadoveanu) „profită” de această slăbiciune fecundă, ci şi oamenii simpli, indivizii fără notorietate, care devin, dintr-o dată, demni de urmărit.

La vârsta cu pricina, profesorul Gadidov nu e un om prea însemnat, dar când începe să povestească, are aură. – E nevorbit, zice cinicul Filip. Dar cu cine să schimbe o vorbă şi el: nevasta surdă, băiatul, matematician, plecat.

Şi ce poveşti are în tolbă, ce amintiri din lumea mitică – azi pierdută – a vânătorii? După cocori, în cotigă; „– Trage, încarcă şi trage, că se face moroi!”; vânătoarea de mistreţi cu barda, „la brazii căzuţi”; Fraţii Cărăbulea şi cuvântul călcat de orăşeni… etc., etc. O pasiune a avut şi el şi a renunţat la ea de dragul demnităţii. Şantajat cu ridicarea puştilor (de către Sec.), le-a aruncat pe toate pe gura fântânii.

17 februarie 1979

Mircea Ciobanu, în poezie: efectul himeric pe care îl produce descrierea lentă, din aproape în aproape, a unui gest.

Tehnica e asemănătoare cu aceea a pictorilor suprarealişti, la care te uimeşte felul cum alunecă în ocult, cum începe să secrete mister simpla reproducere meticuloasă, exactă, realistică a unui obiect bine luminat.

Artiştii ne-au făcut acest dar, ne-au oferit, vasăzică, această revelaţie.

Şi dacă tot ştim cât mister poartă obiectele din jur, gesturile noastre cotidiene, simplele noastre gesturi, nu ar fi, poate, momentul să regândim lumea?

18 februarie 1979

Bucureştiul în fierbere. Cazul Barbu, cu tragicomedia lui cu tot (Piru, Crohmălniceanu). Apărarea dezvoltă teoria colajului – nu lipsită de interes. Paradoxal, plagiatul lui Barbu ne obligă să reconceptualizăm realismul.

„Colajul” ar putea fi plauzibil dacă ne-am decide să admitem existenţa unei realităţi a cărţilor, a literaturii, a livrescului, în genere, ca realitate. Atunci am putea imita, „reda” şi utiliza „în toată complexitatea ei” această realitate pentru a obţine o literatură de gradul II.

L-am putea, astfel, încadra pe E. B. la naturalişti. Ar fi primul nostru naturalist livresc.

P.S. 2011: Dacă nu ar dăinui senzaţia de jenă din jurul cazului, sunt sigur că postmoderniştii – care îşi caută febril înaintaşii – şi-ar fi luat inima în dinţi să-l declare un postmodern avant la lettre.

21 februarie 1979:

Shakespeare: „Soarta unei glume nu depinde de gura care o rosteşte, ci de urechea care o ascultă.”

*

„Asigurările”: singura instituţie socialistă în care e autorizat pesimismul.

*

Margareta P. – iată că e posibil şi un hieratism cu buci.