(Un interviu de Horia Gârbea)

Horia Gârbea: Stimate domnule Eugen Uricaru, aţi publicat recent la Editura Cartea Românească romanul Cât ar cântări un înger, care urmează romanului Supunerea şi într-un fel chiar îl continuă, deşi e autonom. Abordaţi în aceste două romane problema răului în lume. Ce este răul? Ne putem apăra de rău? E mai bine să ne supunem lui? Cît timp şi pînă la ce limită?

Eugen Uricaru: Pornim de la o constatare – răul există. Este o parte constituentă a lumii, fără acest rău definit, o parte a binelui ar trebui să-i ia locul. Problema care se pune este aceea a poziţionării omului faţă de el. Răul este atât de insinuant, atât de versatil, atât de proteic încât o chestiune dificilă este aceea a-l identifica. Mai cu seamă a-l identifica fără să ne înşelăm prea mult. Sunt de părere că spre deosebire de bine, răul este molipsitor, transmisibil. În cele mai mult situaţii, dintre cele posibile, lupta cu răul este închipuită ori are ca rezultat trecerea pe nesimţite de partea adversarului. De aceea cred, ca măsură profilactică, într-o ignorare voită a răului, în neluarea acestuia în seamă. Răul se hrăneşte din energia, din viaţa celor care i se împotrivesc, care sunt convinşi că luptă cu el. Dar, domnule Gârbea, tot ce am spus până acum nu se referă la răul individual, la răul din fiecare om şi la datoria fiecăruia de a lupta cu acesta. Răul la care m-am referit este altceva, este Răul care cuprinde părţi din umanitate, care este atât de răspândit şi de înrădăcinat încât cei aflaţi în stăpânirea sa îl confundă cu binele. În această situaţie cred că neparticiparea, ignorarea sa, îl slăbesc, îl fac să-şi iasă din minţi pentru că Răul e conflictual, fără confruntare se stinge. Sunt, au fost şi vor fi, oameni care îşi dedică viaţa luptei împotriva Răului, fără să bage în seamă răul din propria fiinţă şi fără să-şi trăiască viaţa cu adevărat. Este ceea ce-şi doreşte Răul mai mult, vieţile lor sunt ca semineţele căzute pe pământ sterp, aidoma ca în parabolă. Se mai întâmplă chiar ca lupta lor să se ducă împotriva unui Rău închipuit, cel adevărat văzându-şi de treburile sale. Cunoaştem din plin această sminteală care pe deasupra este şi lucrativă. Neacceptarea răului în intimitatea noastră, ignorarea lui, neluarea lui în seamă nu înseamnă să i te supui, dimpotrivă, înseamnă să-i dai o lovitură putrnică pentru că Răul e trufaş, Răul e lacom, Răul vrea satisfacţie. Credeţi că Gandhi s-a supus vreodată, că a făcut concesii? Iar Gandhi a învins fără să se împotrivească. Sper să fi lămurit ceva. Pot să vă mai spun că în Anatolia, lângă graniţa cu Siria există o sectă dualistă care se închină Binelui şi Răului, simultan, în aceeaşi casă de rugăciune. Oamenii aceia se cheamă ýezzevi. Asta complică lucrurile pentru că decât să te supui, mai bine nu iei în seamă.

H.G.: Personajele centrale ale romanelor recente sunt Cezar şi Basarab. Un copil şi un bătrân. Amîndoi sunt nişte „paranormali”. Credeţi că există astfel e oameni? Aţi întâlnit vreunul? Pot ei schimba lumea? Dacă nu ei, atunci cine şi cum?

E.U. : După cum ştiţi, cu siguranţă, modificarea unei stări de fapt nu se poate întâmpla decât printr-o intervenţie în acelaşi plan de referinţă în care există faptul. De exemplu, o eroare judiciară nu poate fi îndreptată decât în justiţie. O faptă din planul normalului nu poate fi modificată decât printr-o intervenţie în acelaşi plan. În consecinţă, paranormalul nu poate interveni în normalitate. Asta nu înseamnă că paranormalul nu există. Fiecăruia dintre noi i s-au întâmplat sau a întâlnit fapte inexplicabile. Dacă o să vă străduiţi o să descoperiţi că şi Dvs. aţi avut premoniţii şi chiar noroc în anumite împrejurări. O mare parte din «conţinutul» unor personaje din «Supunerea» şi din «Cât ar cântări un înger» provine din realitate, am cunoscut, chiar am copilărit sub privirea şi în atenţia unora. Bătrânul Basarab descinde dintr-o persoană extraordinară de care am fost foarte apropiat, un om cu un destin ciudat, un om care ar fi făcut multe lucruri importante pentru ţara şi poporul pe care le iubea cu asupra de măsură dar care nu a putut face nimic. N-a reuşit decât să-şi transmită amintirea şi câteva gânduri. Într-o altă împrejurare şi mult mai târziu l-am cunoscut şi pe Cezar, sub alt nume, desigur. Era un om de o bunătate şi o blândeţe care te paraliza. Nimeni, nici el nu ştia de unde vine şi acum când nu mai e, s-a stins tânăr, aşa cum se stinge lumânarea, pâlpâind şi pe neobservate, nimeni nu poate şti unde este. Amândoi puteau schimba lumea. Dar nu lumea noastră, lumea lor. N-au schimbat-o pentru că era imposibil dar au înţeles-o perfect.
M-am străduit să înţeleg cât mai multe din ceea ce ei înţelegeau pe deplin. Iar ca misterul să fie desăvârşit pot să vă spun că prototipul lui Cezar purta în realitate acelaşi nume de familie cu tânărul care mulţi ani mai târziu a fost liderul spontan al grupului de oameni care a început manifestaţia din ziua de 21 decembrie 1989 la Cluj, în Piaţa Libertăţii. N-a murit atunci, ci s-a sinucis puţin mai târziu. Paranormalul nu schimbă dar te pune pe gânduri. Iar ceea ce schimbă lumea sunt gândurile celor normali.

H.G.: Personajele care simbolizează puterea şi deci teroarea toatalitarismului în romanele din urmă sînt Grancea şi Neculai Crăciun, secundul şi mîna dreaptă a primului. Ciudat că aducătorul fricii este Crăciun. Într-o epocă în care venea cu daruri, dacă mai venea, Moş... Gerilă. Cum şi cînd aţi avut ocazia să cunoaşteţi prototipuri de Grancea şi Crăciun? Aţi reuşit să rezistaţi acţiunii lor malefice? Prin ce mijloace?

E.U. : Ar fi foarte bine să nu confundăm «marfa» cu «ambalajul». Marfa este puterea iar ambalajul este politica. Dacă o să vă uitaţi atent în jur o să vedeţi că există personaje care au puterea şi personaje care reprezintă puterea, dar cu această putere nu au decât un contact epidemic. Aceştia din urmă sunt pielea salamandrei. Salamandra nu moare, îşi schimbă doar pielea. Şi unii şi alţii sunt şi buni şi răi. Periculoşi cu adevărat, pentru că sunt înşelători, sunt cei care cred că sunt ceea ce reprezintă. Am cunoscut oameni care deţineau puterea şi oameni care se credeau puternici. Am avut conversaţii, deci nu doar i-am văzut, cu personaje uluitoare. Josip Broz Tito, Regele Mihai, Hu Jingtao, Ion Iliescu, Vaclav Klaus, Boris Tadic, ar fi bine să mă opresc, vă asigur că fiecare împrejurare a fost un moment de adevăr. Oamenii aceştia, în ciuda tuturor bârfelor, urii sau, admiraţiei care îi înconjoară sunt adevăraţi. Ei aparţin curentului principal al umanităţii. Secretul lor este că sunt pe deplin conştienţi de puterea ce le-a fost încredinţată iar această conştiinţă a faptului le dă mai multă putere decât Puterea pe care o deţin. Ah, să nu uit. Nimic nu este întâmplător cel puţin în cărţile pe care le scriu. Cu daruri învingi şi cucereşti şi cele mai puternice cetăţi iar Grancea este numele pe care îl purta omul care l-a executat pe Horea. Era călăul cetăţii Alba Iulia. Lumea e plină de daruri, oferte, reduceri, iei două plăteşti una. La daruri s-au îngrămădit şi cei de la Caritas şi cei de la FNI. Şi priviţi cu atenţie la darurile otrăvite care se fac în cele mai neaşteptate forme şi situaţii de la amăgirile gloriei la corupţia măruntă la cea mare, disoluţia corpului social pare de neoprit în vreme ce pe străzi se huiduie pentru a se obţine motive de aplauze. Spectacolul aparţine politicii iar câştigurile doar puterii.

Cât priveşte forţele malefice, important este să nu la faci jocul, măcar pentru simplul motiv că interesul lor nu era şi nu este şi al meu. După cum adevărul meu nu coincide cu al lor.

H.G.: Dorinţa cea mai mare a personajelor negative din Cât ar cântări un înger este ştergerea trecutului. Trecutul poate fi şters? Sau doar falsificat? Literatura pare a se opune ştergerii trecutului. Aşa să fie? Nu cumva punctul de vedere subiectiv al unei cărţi despre momente istorice precise contraface într-un fel trecutul? Nu îl colorează cu prea mult alb sau prea mult negru de dragul expresivităţii?

E.U. : Trecutul oferă credibilitate, dar mai ales legitimitate. Discuţia despre trecut, înţelegerea acestuia, folosirea lui ca parte vie a prezentului menţin continuitatea istorică. O adevărată schimbare nu se poate produce decât după o «digerare» a trecutului. Printre altele la asta folosesc cărţile. Trecutul, pe lângă cele bune şi rele, cuprinde şi experienţe, ştiinţa supravieţuirii. Dacă nu tragi concluziile corecte din trecut, ai toate şansele fie să le repeţi, fie să nu mai ai viitor. Graba de a împărţi totul în alb şi negru, în acceptabil şi inacceptabil, dar mai ales de a-ţi închipui trecutul ca pe un film cu şerif şi cu bandiţi la care toată lumea este de partea şerifului, dar nu doar atât, toată lumea se crede şerif şi caută în sală bandiţii, uitând că atunci când se trăgea, cei mulţi stăteau după obloane aşteptând să vadă cine scapă cu viaţă, această grabă vine fie din lene fie din lăcomie. Şi vom avea o lume leneşă în gândire şi lacomă până la canibalizare. Să sperăm că nu este vorba decât de o boală a copilăriei capitalismului. Generaţia care a sfârşit la Canal, în minele de plumb, putea să supravieţuiască într-o oarecare măsură dacă ar fi acceptat să destăinuie secretele bunei guvernări şi dacă ar fi abjurat de la convingerile sale. Cei mai mulţi au murit luând cu ei secretele, ştiinţa şi valorile lumii lor convinşi că sunt lucruri care nu se dau pe mâna oricui. Cred că aceasta a fost cauza decalajului de dezvoltare dintre România şi restul ţărilor sovietizate. Un decalaj care se face simţit şi astăzi. În anii treizeci România era o ţară de imigraţie. În 1932 erau înregistraţi 50.000 de francezi şi italieni veniţi la lucru în România. Astăzi avem 3 milioane de români emigraţi în Italia şi Spania. Citiţi statisticile privind şcolarizarea şi nivelul ei. Este înspăimântător. Totul vine din trecut, din cel îndepărtat, din cel apropiat. Nicolae Iorga, pe când era Ministru al Educaţiei Naţionale, având mari probmele cu salariile cadrelor didactice făcea observaţie că suntem o ţară cu 70% din populaţie analfabetă. Trecutula acela ne bate la uşă. Dar am deviat de la subiect. Trecutul trebuie ţinut minte, cercetat, măcar ca să ne ferim de el, dacă nu suntem în stare să-l valorificăm. Cât priveşte colorarea sau decolorarea trecutului acesta nu este decât o operaţiune tipică regimurilor totalitare care sunt bolnave de legitimitate. Dacă vei colora favorabil propriul trecut vei reuşi să convingi pe unii că dictatura stă în firea lucrurilor, iar dacă vei reuşi să decolorezi negativ trecutul advarsarului, vei convinge pe aceiaşi privitori că adversarii nu pot, nu sunt legimiti, să-şi exercite propria dictatură. Aşa se face să nimeni nu se mai întreabă dacă are cineva nevoie de dictatura respectivă.

H.G.: V-aţi născut cu puţin timp înainte de instaurarea aparent definitivă a comunismului. Aţi avut nenorocul de a prinde toată perioada comunistă. Sau a fost o şansă? Ce vă amintiţi mai bine despre acel timp care, iată, s-a îndepărtat de noi destul? Ce aţi vrea să vă amintiţi? Ce aţi prefera să uitaţi?

E.U. : A fost o perioadă foarte interesantă. Dar, vorba înţeleptului chinez, nu e recomandat să trăieşti vremuri interesante. Ca majoritatea românilor am trăit într-o relativă sărăcie, eram animat de idealuri etice, o anume parte a suferinţei nu reuşeam să o înţeleg, banii nu erau un scop în sine, dispreţuiam comodităţile, eram sigur că fiecare poate să ajungă ceea ce-şi doreşte în viaţă, umblam după cărţi citite cu fereală, ştiam că există un limbaj dublu, că există standarde duble, că poţi avea prieteni adevăraţi dar şi că erau persoane cu care nu e bine să pleci la drum, ideea subversiunii prin luarea în serios a ceea ce se chema oficial mi-a venit când am citit cum Fidel Castro la 20 de ani l-a acuzat pe Batista, dictatorul, pe treptele Palatului Prezidenţial de nerespectarea Constituţiei. Nu mî gândeam că de fapt Constituţiile există pentru a fi încălcate, dar greaţa totală mi-au stârnit-o scenele vivante unde se închipuia cum Ştefan cel Mare şi Mihai Viteazul îşi închinau sabia Preşedintelui. Asta pe stadioane, în uralele mulţimii. Partea aceasta carnavalescă m-a făcut să cred că nu avem de a face decât cu o comedie care se va termina tragic, ceea ce se şi întâmplă. După părerea mea, spectacolul nu s-a încheiat. Cred că am asistat doar la o reaşezare a Puterii. Nimic mai mult. Eu nu sunt tot atât de liniştit ca Dvs. când vorbiţi despre o fostă epocă. O epocă se defineşte şi prin conţinutul care îl dă noţiunii de «libertate». Cred că «libertatea» de a fi analfabet este echivalentă cu «libertatea» de a consulta gratuit doar anumite cărţi în bibliotecile publice. Nu vreau să uit nimic şi îmi doresc să spun totul despre lumea în care trăim nu doar ceea ce e de aşteptat să fie spus.

H.G.: Pentru a scrie romanele Supunerea şi Cât ar cîntări un înger v-aţi documentat sau aveaţi totul în memorie?

E.U. : Nu m-am documentat anume după cum nu poţi să trăieşti anume. Multe dintre imaginile, cuvintele acestor cărţi vin dintr-o experienţă directă, altele vin din auzite, citite, imaginate. Toate cărţile lumii s-au scris aşa.

H.G.: Preconizaţi realizarea unor scenarii de film după Supunerea şi Cât ar cântări un înger? Dacă da, în ce stadiu vă aflaţi? Dacă nu, de ce nu? Vor mai urma romane în această serie „Peta” (orăşelul unde se petrece acţiunea primelor două cărţi)?

E.U. : Nu cred că voi scrie vreodată scenarii după aceste cărţi. Poate altcineva. Filmul este o creaţie atât de colectivă încât nu mai vreau să am de a face cu această industrie. Dar sunt un împătimit al filmului, poţi să priveşti cu mare atenţie chipul cuiva fără să-l agasezi şi poţi să fii martor la o ficţiune mai credibilă decât realitatea, e grozav!

H.G.: La final, înainte de a vă mulţumi pentru acest interviu, inevitabilele întrebări: Ce mai scrieţi? De ce mai scrieţi? La ce bun literatura în secolul XXI? Cum va arăta literatura viitorului? Dar cărţile ei? În cît timp estimaţi dispariţia cărţilor de hîrtie?

E.U. : Acum lucrez la continuarea acestei explorări a trecutului apropiat, romanul se va intitula «Operaţiunea Fata Morgana». Deocamdată atât. Vă propun să renunţăm la ultima întrebare. Totuşi o să vă aduc aminte că s-a spus că filmul o să închidă porţile teatrelor, că televiziunea va distruge filmul. Nu s-a întâmplat aşa, doar mici corecţii şi operaţiuni de fidelizare. Să nu uităm că cititul este o acţiune eminamente interactivă, ceea ce asigură un minim de inteligenţă vie, creatoare.