(c) Editura Humanitas Fiction, 2019

Colecţia „Raftul Denisei”, coordonată de Denisa Comănescu

În preajma Crăciunului este adusă în locuinţa noastră din Petersburg nişte mobilă, dar şi un sintetizator cu claviatură. În casă trebuie să fie un instrument muzical, dar acesta nu poate fi chitara. De ce a fost comandat anume un sintetizator, nici eu, nici Katia nu ştim precis, după cum nu ştim nici de ce, dacă exceptăm petrecerea Revelionului, a fost cumpărat apartamentul. Rezultă că, într-adevăr, pentru această petrecere: noi nu ne pregătim să locuim în el. Dar poate Katia stă pe gânduri şi ne pregătim, numai că nu ne dăm seama. N-avem de făcut nimic special la München acum. După cum, de altfel, nici la Petersburg.

De Crăciun vin la noi Anna cu Vera. Anna nu mai conteneşte cu mulţumirile pentru banii primiţi în dar: acum va putea să cumpere alimentele de bună calitate de care are atâta nevoie Vera. În ceea ce priveşte alimentele, găseşte deplină înţelegere la mine şi la Katia: felurile pentru cina de Crăciun au fost comandate la un restaurant cu profil dietetic.

Ridicându-se de la masă, ne îndreptăm toţi spre camera de-alături, unde a fost pus sintetizatorul. Pentru Vera e ceva necunoscut, şi ascultă atentă explicaţiile mele. Încearcă să cânte, îi place. Anna o întreabă pe Katia despre viaţa noastră la München. Ascultă cu plăcere, nerefuzându-şi gândul (sunt aproape sigur de asta) că putea fi ea în locul Katiei. De fapt, Katia are un film documentar despre viaţa noastră, făcut de televiziunea din München. Anna se arată cât se poate de interesată de film şi se duc amândouă să îl vadă pe computer.

Degetele Verei nu se simt la fel de sigure pe sintetizator ca pe pian. După ce cântă melodia începută, se desprind de clape.

— Tu cânţi la pian? mă întreabă.

— Nu. Ştiu doar că trebuie să ţii mâna ca o căsuţă.

Demonstrez ceea ce ştiu pe claviatură. Vera dă palmelor mele forma corectă:

— Uite aşa.

— Acum am să le spun tuturor că tu mi-ai făcut mâna. Mă aşez în scârţâitorul balansoar adus de dimineaţă. Dar de ce-ai cântat Albinoni atunci?

Cu o mână, Vera cântă primele acorduri din Adagio.

— Pentru că mi-e frică să mor.

— Anna a spus că terapia a mers foarte bine…

Mă uit la faţa liniştită a fetiţei.

— Bine. Dar nu foarte… Doar că ea nu ştie. Doctorii mi-au spus că ne putem aştepta la orice.

Îmi dau seama că mă legăn mai tare cu balansoarul. Încremenesc.

— Stai… De ce nu ştie?

— Am rugat să nu i se spună nimic. Ea… Pe scurt, o dată pe an stă la un spital de psihiatrie. Dacă i se spune adevărul, asta o să o dărâme. Şi aşa a dat mult înapoi din cauza bolii mele. După o tăcere, Vera înalţă capul. Dar unde e chitara ta? Mi-arăţi?

Desfac braţele.

— N-am chitara.

— Repaus?

— Se poate spune şi-aşa. Am boala Parkinson şi nu mai pot cânta.

Vera se apropie de mine şi îmi ia palmele în ale ei.

— E boala la care tremură mâinile?

— Tremură şi nu se mişcă aşa cum trebuie, mai ales degetele.

Vera îmi examinează degetele. Le îndoaie cu grijă.

— Dar când o să cânţi din nou?

— Niciodată. Fac cu ochiul. Noi doi am făcut un schimb de secrete, da?

Ea îmi atinge degetele cu buzele.

— Ţi-e frică din cauza secretului tău?

— Da.

— Nu ai nimic în afară de muzică?

— Nu e vorba numai de muzică. După o vreme o să fiu neputincios. Iar de asta mi-e frică.

Vera se întoarce la sintetizator şi ia câteva note. Se uită la Neva îngheţată.

— Când plecaţi tu şi Katia?

— Peste o săptămână.

Pe coridor se aud paşii Annei şi ai Katiei.

— Aşa curând…

Odată cu absolvirea facultăţii, în viaţa lui Gleb au apărut simultan trei probleme care nu sufereau amânare. Prima – principală pentru el – era legată de faptul că ornitologii se întorceau în apartamentul lor şi tânărul cuplu trebuia să îşi caute o locuinţă. A doua problemă privea feudala instituţie a înscrierii în cartea de imobil. Viza de flotant la Leningrad îi expirase odată cu studiile, iar la una permanentă nu avea dreptul. În fine, cea de a treia problemă care trebuia rezolvată era un loc de muncă: dreptul la muncă era în URSS cea mai strictă obligaţie. Complicat la aceste probleme era faptul că erau legate inseparabil. Nodul strâns format de ele nu putea fi dezlegat – putea fi doar tăiat, dar, vai, pe o linie care trecea între el şi Katia. Ca să rămână împreună cu ea la Leningrad, Gleb trebuia să aibă viză – măcar de flotant. Fără asta nu putea nici să ocupe un loc de muncă, ceea ce însemna că nici nu avea cu ce să închirieze o locuinţă, pe care, de altfel, chiar dacă ar fi avut bani, nu o putea închiria fără viză. Viza i-a fost refuzată însă din cauza căsătoriei cu Katia, întrucât ea era străină. În mod neaşteptat, ca şi în cazul susţinerii lucrării de diplomă, ajutorul a venit din partea profesorului Besedin. Profesorul a sunat la un lucrător de la comitetul executiv orăşenesc, care s-a dovedit a-i fost elev, şi l-a rugat pentru viza lui Gleb. I-a fost dată imediat. Un alt elev al lui Besedin, decanul Facultăţii de Filologie, a dispus ca Gleb şi Katia să primească o cameră separată la cămin şi i-a asigurat absolventului repartizarea la o şcoală din Leningrad. Îţi venea să crezi că oraşul era format din elevii profesorului. Când Gleb i-a împărtăşit această impresie, Besedin l-a bătut pe umăr, observând cu modestie că nu este mulţumit de toţi elevii săi în aceeaşi măsură. În august s-a întâmplat lucrul de care se temea Gleb demult: a murit bunica lui. În iunie, după terminarea studiilor, se dusese pentru scurt timp cu Katia la Kiev: Katia voia să cunoască toate rudele lui Gleb. Pe toate nu a reuşit (Feodor era cu familia lui la ţară), dar le-a cunoscut pe mama şi pe bunica lui. Odată, când Katia şi Irina plecaseră după cumpărături, Antonina Pavlovna spusese pe neaşteptate: curând o să mor. Gleb ştia că ea nu aruncă vorbele în vânt, dar nu găsise ce să răspundă. Bunica – aşa i s-a părut lui – îi aştepta însă răspunsul, deşi, ce putea el să spună? Gleb tăcuse şi pentru că i se pusese un nod în gât. Înţelesese că discuţia era serioasă. Bunica se schimbase foarte mult: slăbise, parcă era mai albă toată şi devenise imaterială. Nu mai era Antonina Pavlovna – era chiar o bunică. În ziua plecării lui Gleb şi a Katiei, spusese din nou: curând o să mor. De data asta, Gleb răspunsese cu prefăcută linişte: toţi or să moară – şi eu o să mor. Bunica se uitase cu tristeţe la el şi spusese: doar că eu – mai devreme. Atunci lui i se păruse că brutalitatea aceea intenţionată avea să o învioreze, că nu o să-i dea voie să se delase. După aceea a înţeles că greşise grav, şi nu şi-a iertat niciodată fraza aceea. Pentru prima dată în viaţă, bunica îi ceruse sprijin – în ceva cu adevărat greu. Iar el o lăsase singură cu moartea. S-a dus singur la Kiev pentru înmormântare: Katia era atunci la Berlin. Prohodul bunicii a fost la catedrala Vladimir. Preotul îi şoptea unui diacon tânăr textul moliftelor, ceea ce aducea a antrenament pentru prohod. Gleb simţea ceva nedesluşit şi sumbru, conştientizat de el mai târziu ca un presentiment al catastrofei. Problema nu era, fireşte, diaconul. Lui Gleb i se părea că podeaua se clatină, iar fresca lui Vasneţov, pe care o ştia din copilărie, parcă salvându-se de schimbările care aveau să vină, încerca să părăsească zidurile. Dintr-un loc întunecos s-a eliberat înainte de vreme un balaur şi, anunţând că ia hramul sub aripa lui, s-a rotit prin catedrală aruncând manierat foc pe nări. Curenţii de aer goniţi de el au făcut să se tragă brusc într-o parte flăcările înspăimântate ale lumânărilor, să freamete veşmintele celor care stăteau lângă sicriu şi să alerge scântei pe odăjdiile celor care prohodeau. Numai bunica şi-a păstrat stăpânirea de sine. Vederea ei i-a liniştit pe cei de faţă şi le-a insuflat optimism. Două zile mai târziu, Gleb a zburat la Petersburg. L-a condus la aeroport Irina. Stând la cafeneaua Borispolski, i-a spus că demult o ceruse Cook în căsătorie, dar că, având grijă de bunica, nu putuse să accepte. Cu o seară înainte o sunase Cook şi ea acceptase. Asta nu însemna că pleacă imediat în Australia – avea de rezolvat multe probleme de rutină – dar lucrurile erau hotărâte. Irina vorbea alb, parcă stânjenită. Gleb a felicitat-o şi a rostit un toast pentru Irina şi Cook. Sună bine, a aprobat Irina, numai pentru asta şi tot merita să mă mărit cu el. Şi în clipa aceea Gleb a văzut că era fericită. Ea i-a povestit despre parcurile subtropicale din Brisbane şi despre ploile care nu se mai termină, despre aborigeni şi despre ocnaşi. Mai interesant decât orice (Irina a mai comandat câte un pahar de vin) e faptul că Cook al ei chiar descinde dintr-un ocnaş englez: acesta îi este logodnicul. Puţin a lipsit ca Gleb să piardă avionul. Cât a zburat, s-a gândit la bunica lui. Cu nasul lipit de geam, se uita atent la nori. Până la urmă a văzut-o. Mergea anevoie, gârbovită, în susul unui nor domol. Viaţa dincolo de nori amintea cumva de cea obişnuită: case, copaci, animale. Totul, inclusiv bunica, era alb, volatil, umed. Bunica se ducea spre o casă neguroasă şi mare, unde se părea că era aşteptată. În mâini ţinea o sacoşă, deşi de gospodărie nu se mai ocupa, de fapt, de mult. Odată nu mai ajunsese la magazinul alimentar (fusese ajutată să se întoarcă) şi de-atunci nu mai ieşise. Doar în curte. Magazinul a devenit de-atunci treaba Irinei, care şi-a îngrijit mama atât cât a fost nevoie. Bunica, sigur, înţelegea tot. Fiecare din cei doi oameni apropiaţi ei îşi începea propria viaţă, dar ea nu îşi avea locul în nici una din aceste vieţi.

Iau micul dejun cu Katia în apartamentul nostru din Petersburg. Zăngăne cuptorul cu microunde, unde sunt chiflele. Drept ecou, sună mobilul Katiei.

— SMS de la Vera. Întreabă dacă nu mai putem să rămânem câteva zile. Katia pune chiflele pe o farfurie. De ce taci?

— Nu-i simplu pentru fetiţă…

Mă întrerupe telefonul lui Nestor. Vrea să meargă mâine cu noi la aeroport – la ce oră să vină? Promit că-i dau răspunsul pe seară. Pun telefonul pe masă. Cu coada linguriţei, Katia împinge telefonul spre mine:

— O suni pe Geraldina că mai întârziem?

— Geraldina o să înnebunească.

— De înnebunit a înnebunit Anna. Când am stat cu ea – ei, atunci, la computer… întâi m-am gândit să nu-ţi povestesc. Katia amestecă zahărul în cafea. Mi-a descris aventura voastră.

— Aventură e cuvântul potrivit.

— Între altele, în toate detaliile. Mi s-a părut că n-ar fi împotrivă să o repete.

— Anna e cu adevărat bolnavă. E în evidenţa spitalului de psihiatrie.

— Nu mă miră… Şi în condiţiile astea, copilul se luptă să trăiască. Katia se ridică şi împinge brusc scaunul. O sun pe Vera.

Ridic din umeri.

— Ce să-i spui, Katiuş? Că o s-o înlocuim pe mama ei? Hai să ne gândim cum să facem.

Dar Katia deja sună; pune telefonul pe difuzor. Vera răspunde parcă somnoroasă. Da, a trimis mesaj. Ieri seară Anna a avut o criză… Glasul Verei e acoperit de şuierul ceainicului. Ce fel de criză? De nervi. Anna a fost luată la spital. Katia se uită la mine. Îi spune fetiţei că venim imediat.

După o jumătate de oră suntem la Vera. Katia nu ştie cum arată un apartament după o criză de nervi şi se uită cu discreţie în toate părţile. Pare totul în ordine. Ba nu, nu totul. Privirea Katiei cade pe o crăpătură în geamul acvariului. Data trecută nu era – ea ar fi observat. Katia ia o hotărâre pe care acum nu mai e nevoie să o discute cu mine. Ia în braţe fetiţa şi o roagă să stea la noi – până se întoarce Anna. Katia vorbeşte liniştit, dar pe dinăuntru e tulburată.

Verei îi trebuie timp ca să îşi strângă lucrurile. Într-o valiză veche din pânză sunt puse haine, cărţi, casete… Acvariul – cum să lăsăm peştii? Sau să-i lăsăm şi să venim în fiecare zi să le dăm de mâncare? Eu unul cred că geamul crăpat se poate sparge în orice clipă, aşa că apa trebuie golită. În timp ce Vera adună tot ce îi trebuie, eu umplu două borcane de trei litri cu apa din acvariu şi încep să mut peştii în ele.

Vera şi Katia se uită din când în când cum manevrez plasa.

— Un virtuoz, nu se poate stăpâni Katia.

Spectacolul e neobişnuit, dar spectatorii consideră că ar fi lipsit de politeţe să râdă. După ce mut peştii în borcane, iau furtunul din suport şi îl afund cu capătul larg în apă. Celălalt capăt îl iau cu buzele şi trag cu putere aerul, după care trebuie să urmeze apa – pentru care e pusă pe jos o găleată. Dând peste cap cunoştinţele mele despre mişcarea lichidului (pe care o văd lentă, ca pe Volga), apa din acvariu se ridică în furtun într-o clipă. Înainte să apuc să îl îndrept spre găleată, jetul mă loveşte în gură, mi se revarsă pe faţă şi pe haine. Katia şi Vera râd în hohote. Scuip apa în găleată şi râd şi eu.

Primul lucru pe care îl facem când ajungem pe Mîtninskaia Naberejnaia este să căutăm pe internet un acvariu nou. Îl alege, cu acordul mut al peştilor, Vera. Katia sună la magazin şi roagă să ni se aducă acvariul chiar acum. Auzind că cel mai apropiat termen de livrare este poimâine, îmi dă mie telefonul.

Acvariul este adus după o oră – aspectuos, cu un frumos suport pe măsură şi cu toate aceesoriile care, după părerea personalului magazinului, le merg la inimă peştilor. Katia şi cu mine umplem cu apă găleată după găleată (din fericire, pentru asta nu e nevoie de furtun). Vera pune nisip în acvariu şi aranjează grotele. La sfârşit, sunt puse becurile, compresorul cu aer, filtrul şi încălzitorul.

Seara vin Nestor şi Nika. Om al datoriei, Nestor vrea să ştie din prag ora plecării de mâine, dar întrebarea lui rămâne fără răspuns. El nu se lasă şi repetă întrebarea altfel: când toată lumea se aşază la masă, ridică paharul şi ne urează mie şi Katiei drum bun la München (apropo, la ce oră plecăm?) Katia îl opreşte cu un gest şi propune să începem prin a bea pentru Anul Nou pe stil vechi: ea ţine foarte mult la această ciudată sărbătoare rusească.

— Zburaţi mâine? întreabă Vera.

Liniştea ei îi face rău Katiei. O mângâie pe Vera pe spate.

— Nu, nu zburăm mâine.

— Nestor ne urează cu anticipaţie, îl bat eu pe umăr pe Nestor. E simplu, el scrie o carte în care noi trebuie să plecăm până la urmă la München.

Nestor rămâne serios.

— Încerc doar să aflu când anume. Dar e deja clar că nu mâine. Ne învăluie pe toţi cu o privire lungă. Asta ar strica toată cartea.