Ramuri – Remember

După un secol şi cinci ani de la întemeierea revistei Ramuri, pe care am răsfoit-o pagină cu pagină şi căreia i-am dedicat patru tomuri – Studiul monografic (1971, 450 p.), Bibliografia adnotată în două volume sub genericul Destinul unei reviste – „Ramuri“, vol. I, 1905–1947 (2004, 600 p.), vol. II, 1964–2005 (770 p.) apărute la Editura Scrisul Românesc, Corespondenţa „Ramuri“. Documente literare (1973, 490 p.) şi o teză de doctorat susţinută în cadrul Institutului de teorie şi istorie literară „G. Călinescu“ (1986, preşedinte Zoe Dumitrescu Buşulenga), la cererea redactorului-şef, Paul Aretzu, nu pot decât să încerc o schiţă monografică, şi aceasta în sinteză, a venerabilei publicaţii.
De-a lungul existenţei sale, revista Ramuri a cunoscut două mari etape de apariţie: prima, 1905–1947, a doua, din 1964, continuând şi în zilele noastre. Cele două etape cuprind, fiecare, exact câte 42 de ani, cu momente mai bune, dar şi de cădere, impuse de împrejurări de ordin financiar sau de lipsa de interes şi de înţelegere din partea celor care ar fi putut sprijini viaţa publicaţiei.
Ultimul număr al primei serii a apărut în mai 1947, după care publicaţia a fost interzisă, ca urmare a măsurilor impuse de cenzura comunistă. La 5 dec. 1947 trecea în eternitate Const. Şaban Făgeţel, principalul ctitor al publicaţiei, iar la câteva luni, în iunie 1948, a urmat naţionalizarea Palatului „Ramuri“ şi a Institutului său tipografic, cu editura şi întreg patrimoniul, din nefericire dezmembrat şi înstrăinat în timp.
După o întrerupere de aproape două decenii, în august 1964 a apărut primul număr din seria nouă a revistei Ramuri, iar în decembrie 2005 a avut loc aniversarea unui secol de la întemeiere. Subintitulată „revistă de cultură“, cu apariţie la 15 ale fiecărei luni, noua serie a revistei „Ramuri“ a fost editată la 15 august 1964 sub egida Comitetului pentru Cultură şi Artă al Regiunii Oltenia (din 1966, a Comitetului Judeţean de Cultură şi Educaţie Socialistă Dolj), iar după 1989 devine publicaţie a Uniunii Scriitorilor din România.
Noua serie a revistei Ramuri cunoaşte şi ea mai multe perioade distincte şi poate fi analizată şi comentată şi în funcţie de redactorii-şefi pe care i-a avut, pentru că, într-un fel, fiecare a imprimat publicaţiei un stil, o direcţie. Există, deci, patru perioade bine distincte:
– prima, 15 august 1964 – 15 iunie 1969, când la conducere se află scriitorul şi redutabilul publicist Ilie Purcaru;
– a doua, 15 iunie 1969 – 1 aprilie 1976, având ca redactor-şef pe criticul şi istoricul literar, Al. Piru, devenit decan al Facultăţii de Filologie-Istorie, Universitatea din Craiova;
– urmează o perioadă de interimat de peste doi ani (1 aprilie 1976–15 iulie 1978), în urma plecării lui Al. Piru ca prorector la Universitatea din Bucureşti, când revista a fost lipsită de aportul redactorului-şef, funcţia nefiind delegată altui membru al colegiului de redacţie. Persistă o stare de incertitudine în numirea unei personalităţi, cu toate presiunile care se făceau de pe plan local, dar mai ales de la Bucureşti. Şi nu era uşor să se ia o hotărâre după locul lăsat liber de criticul Al. Piru. În această perioadă, revista a avut un colegiu format din personalităţi ale vieţii cultural-ştiinţifice ale Craiovei;
– a treia perioadă, 15 iulie 1978 – 1 martie 1991, are la conducere pe Marin Sorescu, scriitor complex, manifestându-se ca poet şi dramaturg, prozator şi eseist, gazetar şi editor;
– a patra perioadă, de la 1 martie 1991, când, în urma demisiei impuse lui Marin Sorescu, conducerea publicaţiei este luată de către poetul, prozatorul, eseistul şi gazetarul Gabriel Chifu.
În prima perioadă, Ilie Purcaru imprimă revistei un caracter publicistic, jurnalistic, cu o varietate de genuri şi specii gazetăreşti, reportaje, anchete, interviuri, colocvii, dezbateri, prezentate într-o grafică vioaie, atractivă, mobilă (pentru început semnată de Benedict Gănescu), cu o bogată iconografie din viaţa culturală a întregii Oltenii. Sigur, toate acestea alături de poezie, proză, teatru, istorie şi critică literară, literatură universală, filosofie, educaţie, învăţământ şi cultură, în general, bine reprezentate.
Perioada „rămuristă“ a lui Ilie Purcaru se distinge prin iniţiative curajoase într-un timp de „constrângere generalizată în viaţa culturală a ţării“. Autori puţin cunoscuţi, fără un statut clar sunt găzduiţi în paginile revistei, alţii sunt publicaţi fără ezitare, deşi doar ieşiseră din penitenciare: Petre Pandrea, Ion Caraion, Haralambie Grămescu, Constantin Nisipeanu, Valeriu Anania, Ion Potopin, Virgil Carianopol, I. D. Sîrbu, Aurelian I. Popescu etc.
Revista a iniţiat un supliment literar-artistic dedicat tinerilor creatori, debutanţilor în general, intitulat simbolic Povestea vorbii, susţinut cu pasiune şi continuitate de poetul Miron Radu Paraschivescu, supliment cu două perioade de apariţie: cea dintre 15 apr.–15 dec. 1966, când este condus de Miron Radu Paraschivescu, scriitorul din generaţia „anilor împotrivirii“, şi a doua perioadă, între 15 febr. 1967–15 mai 1969, când este încorporat în revistă.
Prin Povestea vorbii, M. R. Paraschivescu propune un „program“, susţinând necesitatea sincronizării literaturii noastre cu literatura europeană, dar şi cu „unitatea, identitatea dintre vis, dorinţă, gândire şi acţiune“. În acest sens, publică vechii suprarealişti Gellu Naum, Ştefan Roll, Saşa Pană, Virgil Teodorescu, cu tinere talente în care credea şi a căror evoluţie a intuit-o.
Din 1966, Al. Piru vine la Universitatea din Craiova, ca decan al Facultăţii de Filologie, unde se remarcă prin prelegerile pe care le susţine cu regularitate în amfiteatrul care-i poartă astăzi numele. În acelaşi timp, începe colaborarea la revista Ramuri, unde i se încredinţează rubrica „Comentarii critice“, iar de la 15 iunie 1969 preia conducerea publicaţiei, imprimând acesteia un spirit critic şi academic.
Criticul nu schimbă prea mult profilul revistei, dar aspectul publicistic al acesteia, pregnant promovat de etapa precedentă, cedează spiritului universitar, sobru, analitic. Ţinuta grafică însăşi a publicaţiei a devenit mai simplă şi mai sobră. Sunt cultivate mai ales studiile pe teme literare. Sectorul de critică şi istorie literară se lărgeşte. Predomină studiile de sinteză. Spaţiul dedicat comentariilor critice şi valorificarea moştenirii literare este concesionat, pe rând, unor autori de prestigiu şi unor opere semnificative. Panait Istrati, Petre Pandrea sau Ştefan Velisar-Teodoreanu sunt readuşi în atenţia cititorilor.
Perioada 1976–1978 (după plecarea tacită, dar şi impusă a lui Al. Piru, la care a contribuit şi romanul său Cearta, 1969, ce a deranjat unele notabilităţi locale) este una de interimat, când revista a fost lipsită de aportul redactorului-şef, funcţia, cum am mai menţionat, nefiind delegată altui membru al colegiului de redacţie, menţinându-se o stare de incertitudine cu încercări de a găsi o personalitate cel puţin de valoarea criticului. A existat şi o rezistenţă, dar şi presiuni de pe plan local, încercând, forţat, să se impună cineva din zonă sau din cadrul redacţiei. După cum a existat şi o insistenţă pentru a fi numit cineva din Bucureşti. Desigur, orientarea literară a revistei şi spiritul critic pe care îl imprimase Al. Piru a scăzut, colaboratorii nu mai sunt aceiaşi.
În cele din urmă, publicaţia a fost încredinţată, începând cu 15 iulie 1978, unui scriitor ce aparţine prin origine, structură şi operă Olteniei – scriitorului Marin Sorescu. Luând conducerea Ramurilor, s-a dovedit că autorul Liliecilor şi al Ionei este şi un gazetar de excepţie. Timp de peste 12 ani, cât se va afla la conducerea revistei, Ramuri se va situa în rândul celor mai bune publicaţii de profil din ţară, Craiova devenind, astfel, un oraş cu reverberaţii şi dincolo de graniţele ţării. Cronica literară susţinută de Marin Sorescu, într-o manieră personală, a făcut să crească audienţa revistei în rândul cititorilor. Lucrurile se aşază, redacţia devine un adevărat laborator de creaţie, scriitori de valoare se îndreaptă încrezători spre revistă, sunt atrase personalităţi de primă mărime. Din relaţia lui Marin Sorescu cu scriitori din alte ţări, revista va avea de câştigat publicând pagini întregi de literatură străină. Ca unul dintre cei mai traduşi scriitori români la acea dată, Marin Sorescu dă o deschidere largă publicaţiei.
Proaspătul redactor-şef semnează editorialul Aburul din oglindă prin care prezintă direcţiile revistei şi programul ce-l va adopta. Porneşte la drum cu entuziasm şi optimism, angajându-se să continue tradiţia („începutul a fost făcut de mult – şi bine“; „trecutul publicaţiei s-a constituit frumos într-o tradiţie“), să se sprijine pe forţele spirituale din Oltenia – „suficiente (ba mai dau şi pedelături“) – pe scriitorii maturi şi „tinerii încă fără nume...“.
Prin tot ce va publica, Marin Sorescu urmăreşte ca Ramuri „să se afle într-o competiţie literară de-a adevăratelea cu toată literatura română bună pe care o vom găzdui cu inima deschisă“. Se înţelege că noul redactor-şef doreşte o revistă cu o deschidere europeană, universală, susţinând că „dialogul spiritual cu meridianele lumii e absolut necesar“. Crede că „scriitorul român trebuie să-şi găsească locul meritat în lume, depăşind micile complexe inexplicabile şi renunţând să-şi macine fără rost energiile în sterile lupte de grup“.
Sub genericul Revista „Ramuri“ – o instituţie complexă în viaţa spirituală a Olteniei, s-a permanentizat Cenaclul „Ramuri“. Pentru început, primele întruniri au fost ţinute prin coordonarea alternativă a lui Marin Sorescu, Florea Firan şi George Sorescu, Sala Oglinzilor de la Muzeul de Artă din Craiova devenind neîncăpătoare.
Un moment important în perioada de directorat a lui Marin Sorescu îl reprezintă constituirea Asociaţiei Scriitorilor din Craiova a Uniunii Scriitorilor (7 dec. 1978), la care a fost prezentă conducerea USR, George Macovescu, Constantin Chiriţă, precum şi scriitorii D. R. Popescu, Mircea Tomuş, Dan Tărchilă, Radu Boureanu, Eugen Jebeleanu. Pentru început, filiala număra 27 de membri (17 titulari şi 10 stagiari).
Marin Sorescu continuă să conducă publicaţia şi după 1989, până la 1 martie 1991, aşa cum se menţionează şi în caseta tehnică, dar, ca şi în cazul lui Al. Piru, va trebui să plece, în condiţii neplăcute, bine cunoscute astăzi.
De la 1 martie 1991, începe o nouă etapă în viaţa „Ramurilor“. Prin plecarea lui Marin Sorescu, publicaţia va fi condusă de către poetul şi prozatorul Gabriel Chifu, din calitatea de redactor-şef adjunct. El căpătase deja o experienţă în publicistică, fiind adus de către Marin Sorescu în colectivul revistei încă din august 1985, în calitatea de redactor, iar în februarie 1990 l-a promovat în funcţia de redactor-şef adjunct. Gabriel Chifu va conduce revista în calitatea de redactor-şef adjunct până la 30 sept. 1991, iar din oct. 1991 în cea de redactor-şef, când se va folosi de experienţa căpătată pe lângă Marin Sorescu şi, în linii generale, va păstra direcţiile şi programul publicaţiei.
Din ianuarie 2010 Ramurile are la conducere pe scriitorul Paul Aretzu, secondat de Florea Miu şi Gabriela Gheorghişor, şi ca secretar de redacţie pe Valentin Bază-Verde, revigorată, publicaţia apare mai atractivă şi cu un conţinut mai variat.