Mircea Pospai: Domnule Florea Firan, interviul acesta l-aş dori ca pe o călătorie pe firul unei vieţi. Nici nu ştiu, în obişnuita formulă de introducere, cu ce ar trebui să încep dintre preocupările multiple care vă definesc traiectoria profesională: profesorul, scriitorul, istoricul şi criticul literar, gazetarul remarcabil, editorul…

Florea Firan: Dacă tot aţi precizat modul de abordare în acest interviu, ca o călătorie pe firul unei vieţi – deşi îmi e greu să cred că vom putea să re-străbatem, într-un timp scurt, multele, întortocheatele şi adesea dificilele drumuri pe care m-a purtat destinul –, atunci putem să pornim din satul meu natal, din Giubega de Dolj, aproape de Băileşti, oraşul şi al lui Amza Pellea, unde mergeam adesea... Giubega era o localitate de câmpie considerată foarte bogată la vremea aceea, unde tinerii din perioada copilăriei mele se întorceau întotdeauna acasă, când veneau în vacanţe, cu mare drag. Sigur, acum am să spun, ceea ce atât de bine se ştie, că satul natal întotdeauna te cheamă fără să-îţi dai seama cum o face, şi te primeşte cum nicăieri nu poţi fi primit. El îţi dă vitalitate, îţi dă forţă şi iar te cheamă, revii şi tot aşa…

M.P.: De acolo aţi plecat la un liceu pedagogic, apoi aţi urmat Facultatea de Filologie şi v-aţi dedicat învăţământului, cercetării şi scrisului.

F.F.: Am urmat Facultatea de Litere la Universitatea din Bucureşti. Tot în Capitală, dar în cadrul Institutului de Istorie şi Teorie Literară „G. Călinescu“ mi-am susţinut doctoratul în ştiinţe filologice şi am venit la Craiova, funcţionând mai întâi în învăţământul preuniversitar, apoi la Facultatea de Litere. Este o pasiune, aş putea să spun că este pasiunea vieţii mele, cea de profesor. Ştiţi, sunt tineri care încep o facultate, iar după un an, doi cred că nu au ales bine specialitatea, trec în altă parte şi aşa mai departe. La mine nu a fost cazul. Am dorit de la început să urmez filologia, să devin profesor şi, iată că mi s-a împlinit visul, cum se spune, şi am făcut-o cu mare plăcere şi încă o fac. Eu, la vechimea de peste o jumătate de secol de catedră, întotdeauna după cursuri mă simt mai bine...

M.P.: La cincizeci de ani de activitate la catedră se poate spune că sunteţi unul dintre tinerii viguroşi... Şi nu glumesc deloc spunând asta. Cine se ţine de dumneavoastră mergând pe stradă, înseamnă că stă foarte bine cu condiţia fizică.

F.F.: E o plăcere să merg pe jos, şi regret că folosesc maşina prea mult, dar se impune când ai atâtea de făcut. Reîntorcându-ne la firul discuţiei noastre, problema e să mergi în timp, să ştii de ce mergi şi unde vrei să şi ajungi, şi aici aş răspunde la provocarea dumneavoastră privind tineretul. Tinerii trebuie să aibă astăzi neapărat modele ca să poată să meargă înainte, să ştie ce vor să facă. Eu cred că există în structura noastră de profesori, aşa mai de „viţă veche“, un model... Şi cred că foarte mulţi tineri îşi dau seama. Eu mă întâlnesc zilnic pe stradă cu mulţi foşti elevi, cu foşti studenţi care sunt politicoşi, îşi arată respectul lor, recunoştinţa, şi atunci chiar ai mare plăcere.

M.P.: Domnule profesor, dar tot atât de frumos este să te întâlneşti cu oameni şi să ştie că se află undeva în biblioteci o mulţime de cărţi scrise de dumneavoastră. Chiar de la începuturi, profesorul a fost dublat de cercetătorul ştiinţific sau de publicistul de talent, dar mai ales de istoricul şi criticul literar.

F.F.: E firesc ca profesorul să se împlinească şi în partea de cercetare ştiinţifică şi cred că acesta este rostul profesorului, al profesorului universitar, mai ales. El trebuie să producă ceva, să transmită din experienţa sa. Am debutat în publicistică în 1965, în paginile revistei „Ramuri“, cu un articol despre Alexandru Coşbuc (fiul cunoscutului poet), născut la Craiova şi sfârşind printr-o întâmplare tragică tot în zona Olteniei, spre Tismana, unde poetul se întorcea adesea însoţit de profesorul italian Ramiro Ortiz, când traducea Divina comedie a lui Dante.

M.P.: V-aţi orientat în mod deosebit asupra cunoaşterii a ceea ce a existat în Craiova ca presă literară. Sunteţi autorul cărţii „Presa literară craioveană“. Apărea, dacă nu mă înşel, prin 1976, prima ediţie. Presa literară şi în general presa craioveană, revistele „Ramuri“ şi „Scrisul Românesc“ au fost cercetate de dumneavoastră în arhive, văzute număr cu număr şi avem acum cărţi de sute de pagini care nu sunt doar îndreptare către respectivele colecţii, ci şi o istorie, la urma urmei. Sunt apoi şi alte cărţi – „De la Macedonski la Arghezi“, „Profiluri şi structuri literare“, în două volume, „Carte de înţelepciune latină“, „Portrete literare“, „Tudor Arghezi – Treptele devenirii“, ca să amintim doar câteva…

F.F.: Este adevărat, debutul meu editorial se leagă de titlul unei cărţi privind presa craioveană, un volum de peste 400 de pagini care cuprinde publicaţiile din perioada 1838-1975 şi care a însemnat, într-o formă, teza mea de doctorat. A fost prima lucrare amplă dedicată presei din acest spaţiu ce însumează cele mai multe apariţii, după Bucureşti şi Iaşi, respectiv 1027 de publicaţii. Îmi face plăcere să amintesc că l-am avut conducător ştiinţific pe renumitul profesor Ovidiu Papadima, un om de carte extraordinar, iar ca preşedintă de comisie la doctorat pe distinsa doamnă Zoe Dumitrescu Buşulenga, alături de I. C. Chiţimia, Augustin Z. N. Pop, Dimitrie Păcurariu, personalităţi de primă mărime în cultura noastră. Lucrarea Presa literară craioveană a fost bine apreciată, fiind vorba de presa dintr-o perioadă întinsă de peste un secol şi jumătate şi despre care nu se făcuse niciun studiu mai amplu. Volumul a fost tipărit imediat la Editura „Scrisul Românesc“, în 1976. Cercetarea publicaţiilor craiovene a creat premiza realizării altor lucrări din acest domeniu, între care Destinul unei reviste, în două volume, dedicat „Ramurilor“, primul privind seria veche, 1905-1947, al doilea 1965-2005, apoi „Scrisul Românesc“, întemeiată în 1927, volum masiv de peste 700 de pagini.

M.P.: Dar istoricul şi criticul literar a avut de asemenea o activitate bogată, de la lucrări cu caracter monografic până la lucrări de anvergură, precum cartea „Profiluri şi structuri literare“, recentă…

F.F.: Este o carte a cărei elaborare a necesitat mult timp. În primul rând, am avut corespondenţă cu majoritatea scriitorilor în viaţă sau cu urmaşii acestora, volumul având şi un pronunţat caracter documentar, cuprinzând date inedite sau mai puţin cunoscute din viaţa şi opera autorilor incluşi. Trebuie precizat că ea a apărut în două volume, primul cu scriitori în ordinea alfabetică, de la A la L, în 1986, şi al doilea de la M la Z, după o lungă perioadă, abia în 2004. Apariţia acestor volume a avut o istorie impusă de cenzura vremii: primul volum a fost propus spre topire pentru motivul că includea scriitori care nu erau pe placul regimului de atunci (Eugen Ionescu, Dimitrie Caracostea, Radu Gyr etc.) sau pentru simplul motiv că reproducea imagini foto cu scriitorii prezentaţi când se hotărâse ca în cărţi şi reviste să apară numai portretul „marelui conducător“. Era vorba de un tiraj destul de mare pentru o asemenea carte, de opt mii de exemplare şi propunerea de a fi topit nu era bine venită întrucât mai mult de jumătate din tiraj fusese distribuit în biblioteci sau cumpărat de cititori. În cele din urmă s-a renunţat la măsura de a fi topit, dar mi s-a interzis publicarea celui de-al doilea volum, care, cum se ştie, a apărut abia după două decenii.

M.P.: Şi Arghezi şi Macedonski s-au bucurat din partea dumneavoastră de o atenţie specială.

F.F.: Este adevărat. Am scris o carte intitulată De la Macedonski la Arghezi, bine primită de critica literară şi cititori. Sunt doi scriitori preferaţi şi cred că pentru mulţi, nu numai pentru mine. Macedonski, promotor al poeziei moderne, prin autoexilarea la Paris în urma neinspiratei epigrame împotriva lui Eminescu, s-a apropiat de simboliştii francezi şi belgieni, a colaborat la Revista „La Wallonie“, publicaţia simbolismului european, şi a scris prima poezie în vers liber (Hinov, 1879) înainte de Kahn şi Laforgue, considerat teoreticianul muzicii versului înainte de René Ghil. Prin Al. Macedonski, simbolismul românesc este, cel puţin în faza de pionierat a teoretizării şi a experimentelor, sincron cu întreaga mişcare europeană.

Arghezi este un scriitor de talie europeană şi universală. Încă de la debutul editorial din 1927, cu volumul Cuvinte potrivite, era consacrat drept cel mai mare poet român al secolului al XX-lea. Primul său volum, ce însumează o sută de poeme, de originalitate insolită a versului, a stârnit, cum se ştie, cele mai controversate opinii în rândul criticii literare, dar şi al cititorilor nepregătiţi pentru receptarea poeziei argheziene. Criticii şi istoricii literari din noua generaţie, care tocmai se afirmau – M. Ralea, T. Vianu, P. Constantinescu, G. Călinescu, Ş. Cioculescu – recunoşteau, fără rezerve, geniul arghezian care avea să se definească şi în volumele ce urmau să vadă lumina tiparului. Se ştie că Arghezi şi-a declarat mereu obârşia oltenească cerând chiar să i se menţioneze pe mormântul său, ceea ce s-a şi întâmplat. Am dedicat recent o carte „marelui Alpha“ intitulată Tudor Arghezi – Treptele devenirii, prin care am încercat să relev personalitatea acestui mare creator.

M.P.: …care a fost distinsă cu două premii importante – Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Craiova şi Premiul Internaţional de Literatură „Tudor Arghezi“ , ce se desfăşoară anual la Târgu Cărbuneşti.

F.F.: M-am bucurat că această carte, la care ţin foarte mult, a intrat în atenţia criticii literare…

M.P.: Activitatea de cercetare ştiinţifică aţi continuat-o şi când aţi lucrat în Ministerul Învăţământului sau la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei?

F.F.: Cercetarea ştiinţifică nu poate fi întreruptă indiferent de funcţiile pe care le ocupi în timp, cu atât mai mult în cadrul Ministerului Învăţământului, ca inspector general de specialitate, dar mai ales ca cercetător ştiinţific la Institutul de Ştiinţe ale Educaţiei, compartimentul în atribuţiile căruia se aflau realizarea programelor şi manualelor şcolare.

M.P.: De mai mulţi ani sunteţi director al Editurii „Scrisul Românesc“. Un brand pentru Craiova, o instituţie care a trecut prin multe întâmplări, faste sau nefericite. Simţiţi presiunea responsabilităţii de a o duce mai departe?

F.F.: În primul rând, vreau să spun că am ţinut seama de faptul că editura „Scrisul Românesc“, cel puţin în zona Olteniei, este cea mai veche şi de mare tradiţie. Ea a fost creată în 1922 şi sub auspiciile ei au apărut de-a lungul timpului peste 1400 de cărţi, în zeci de milioane de exemplare.

M.P.: Aţi avut ideea excelentă de a relua şi activitatea revistei „Scrisul Românesc“, altă publicaţie care apăruse cândva, pentru scurt timp la Craiova. Şi aici sunt câteva aspecte de discutat... Ar fi vorba de profilul revistei, de obiectivele pe care vi le-aţi propus, de colaboratorii pe care îi aveţi şi modul cum este valorificat potenţialul în domeniu al zonei, al Craiovei în mod deosebit.

F.F.: A fost o dorinţă a mea mai veche de a edita şi conduce o revistă de cultură. Acum s-a ivit posibilitatea aceasta şi am reînnodat firul, cum se spune, reluând-o în serie nouă, din ianuarie 2003. Momentul lansării primului număr din 2003 a fost unul deosebit, reunind în sala Bibliotecii „Aman“ redactorii şefi ai publicaţiilor existente şi un mare număr de cititori. Atunci s-a infirmat scepticismul unora care susţineau că „ce mai trebuie o altă revistă când există deja altele în Craiova, un oraş nu prea mare.“ Până la urmă s-a dovedit că apariţia revistei „Scrisul Românesc“ era chiar necesară, ducând la o emulaţie a presei, la o competiţie loială care încă se simte. N-am intenţionat niciodată să intru într-o competiţie cu publicaţiile deja existente şi continuăm să avem cu acestea bune relaţii, mai ales că parte dintre colaboratori se regăsesc în paginile revistelor existente. Am căutat un obiectiv pe care nu-l au celelalte reviste în măsura în care poate fi identificat la „Scrisul Românesc“ – multiculturalismul, interculturalitatea. Revista şi editura au acest obiectiv fundamental. Colegiul editorial al revistei cuprinde scriitori din diasporă: Andrei Codrescu, Dumitru Radu Popa, şi colaboratori permanenţi precum Nina Cassian, Carmen Firan, Adrian Sângeorzan. Ei susţin cu continuitate rubricile încă de la înfiinţare, ceea ce este un fapt deosebit. Mi-aduc aminte că atunci când pregăteam cartea De la Macedonski la Arghezi solicitam criticilor Şerban Cioculescu şi Nicolae Manolescu permisiunea ca, din zonă fiind, să fie incluşi în această antologie, amândoi mi-au trimis datele cerute cu precizarea că susţin cu tenacitate o rubrică de critică literară în „România literară“ şi că doresc să fie consemnat acest lucru.

M.P.: Sunteţi creatorul Festivalului şi Concursului Naţional de muzică populară „Maria Tănase“, într-o perioadă mai de dezgheţ, în care s-au putut realiza manifestări cultural-artistice importante. Cum a fost?

F.F.: Era, într-adevăr, o perioadă când puteau prinde viaţă iniţiative oarecum mai îndrăzneţe, chiar şi în domeniul culturii. Se desfăşura la Braşov Festivalul Internaţional de muzică uşoară „Cerbul de Aur“, manifestare care se bucura de mare succes. Era unul dintre evenimentele aşteptate cu mare bucurie de către românii care începuseră să-şi cumpere televizoare şi la care se înghesuiau şi vecinii ce nu aveau posibilităţi. În 1969, numit preşedinte la Comitetul de Cultură şi Artă al Judeţului Dolj, a trebuit să am şi eu proiecte culturale pe care să le prezint ministrului culturii care mă invitase la Bucureşti. Atunci am avut trei idei care s-au şi materializat. Prima a fost cu Festivalul „Maria Tănase“, ca o replică, am spus eu, la cel de muzică uşoară, spre surprinderea ministrului, dar care a fost de acord. Festivalul „Maria Tănase“ s-a dovedit încă de la prima ediţie o manifestare de anvergură care nu a însemnat numai activitatea la scenă, spectaculară, ci şi cercetare folclorică valorificată în sesiune de comunicări ştiinţifice cu participarea unor specialişti din toate zonele folclorice.

M.P.: Care au fost celelalte idei?

F.F.: A doua, cea referitoare la personalitatea lui Alexandru Macedonski, prilejuită de comemorarea a 50 de ani de la trecerea în eternitate a autorului Nopţilor…, când au fost organizate, sub genericul Zilele Macedonski, ample manifestări cultural-ştiinţifice: sesiune de comunicări reunite ulterior în volumul Comentarii macedonskiene apărut la Editura Minerva, deschiderea Casei memoriale „Al. Macedonski“ la Pometeşti-Adâncata, dezvelirea unui bust al poetului în Grădina Botanică a Universităţii din Craiova.

Acestora li s-a adăugat înfiinţarea Teatrului de Operetă la Craiova care s-a realizat mai întâi ca secţie a Filarmonicii de Stat „Oltenia“, cu sprijinul celebrului tenor Ion Dacian, atunci director al Teatrului de Operetă din Bucureşti. El a regizat Sânge vienez, de Strauss, cu care
s-a inaugurat noua instituţie, devenită astăzi Teatrul Liric de Operă şi Operetă „Elena Teodorini“. Mai mult de o lună l-am însoţit cu plăcere şi admiraţie pe Ion Dacian la concursul ţinut la Bucureşti şi Craiova pentru formarea trupei de solişti şi la repetiţiile de scenă până la gongul final al premierei. Anul 1972 a însemnat un eveniment artistic de rezonanţă la Craiova, prin crearea unei noi instituţii alături de Teatrul Naţional, deja centenar.

M.P.: Care au fost problemele în ceea ce priveşte amplasarea statuii lui Mihai Viteazul la Craiova?

F.F.: Mă aflam la o expoziţie de artă monumentală la fosta „Casa Scânteii“, în sala de marmură, unde sculptori din ţară participau cu lucrări de artă în vederea achiziţionării acestora pentru realizarea unor lucrări de artă monumentală în ţară. M-am oprit în faţa unei lucrări ecvestre a lui Mihai Viteazul, realizată de artistul clujean Gheorghe Panait, lucrare care mi-a plăcut, ceea ce i-am şi comunicat artistului. A doua zi expoziţia a fost vizitată de oficialităţi conduse de preşedintele Consiliului Culturii, căruia i-am comunicat alegerea mea şi pe care a aprobat-o. Din nefericire, după realizarea lucrării în bronz, aceasta a fost adusă la Craiova şi depozitată în curtea Muzeului de Artă unde a stat mai mult de 15 ani, numai pentru faptul că nimeni nu îndrăznea să-i spună lui N. Ceauşescu poziţia în care urma să fie aşezată statuia, respectiv, cu faţa sau cu spatele la fosta Judeţeană de partid, actuala Prefectură Dolj.

M.P.: Nici măcar depozitată, ci de-a dreptul aruncată…

F.F.: Da, aruncată dezmembrată în spatele muzeului... Abia după ’89 a fost amplasată, mai întâi cu spatele spre Prefectură, apoi în poziţia actuală care mi se pare mai potrivită.

M.P.: Aţi avut şansa să fiţi alături de mari personalităţi, dar să şi contribuiţi la aducerea la Craiova a unor oameni de cultură la conducerea anumitor instituţii importante de care v-aţi apropiat cel mai mult, cum ar fi Teatrul Naţional sau revista „Ramuri“. Vreţi să amintiţi câteva?

F.F.: O fac cu mare plăcere când mă gândesc la momentul instalării lui Amza Pellea ca director al Teatrului Naţional din Craiova, în martie 1973, sau la profesorul Al. Piru ca redactor-şef al revistei „Ramuri“, în 1969 până în 1976, şi mai târziu, în 1978 până în 1991, în acelaşi post, al lui Marin Sorescu. Dacă Amza Pellea a dorit să fie director pentru a-şi trece în CV-ul său această funcţie la teatrul în care a debutat, după cum a şi mărturisit, cei doi scriitori au avut contribuţii remarcabile în evoluţia publicaţiei craiovene în plan naţional şi european.

M.P.: Vă propun să ne întoarcem la cărţi, la activitatea literară. În ultimii ani aţi primit mai multe premii, din câte ştiu sunteţi deţinătorul şi unui Premiu al Academiei Române, primul obţinut de un craiovean.

F.F.: Desfăşor de peste jumătate de secol activitate literară şi de cercetare ştiinţifică şi am primit multe premii, unele importante, la care chiar ţin, după cum şi unele cu valoare simbolică. Am fost bucuros când mi s-a înmânat Premiul „Bogdan Petriceicu-Hasdeu“ al Academiei Române (premiu pe care l-am împărţit cu celebrul actor Ştefan Iordache), pentru manuscrisul Illustrium poetarum flores/Flori culese de la poeţi celebri, antologie întocmită de Ioan Inocenţiu Micu Klein, precursor al Şcolii Ardelene. Am redescoperit acel manuscris pe una din colinele Romei, într-o mânăstire a cordelierilor şi l-am publicat bilingv, româno-latină, în 1994, la Editura Ştiinţifică din Bucureşti, având ca redactor de carte pe Niculae Gheran.