Romanul unui destin

Scris în maniera jurnalului intim ce devoaleazã o existenþã discretã, cu delicate extrapolãri în imediat ºi cu predispoziþie pentru confesiune, romanul Visul ultimei ursitoare  de Liliana Ardelean (Editura Mirton, Timiºoara, 2004) încearcã o regãsire de sine prin retrospectiva sentimentalã, prin rememorarea  ºi chiar retrãirea afectivã a unor momente decisive de  viaþã, de destin individual. Protagonista romanului, Lady, întrupeazã ideea autoarei de personaj feminin, cu toate calitãþile ºi slãbiciunile unei fiinþe sensibile,  generoase, poate prea îngãduitoare cu cei din preajmã ºi de aceea perdantã în unele conjuncturi ale vieþii – cum ar fi cãsnicia. Fermã în opþiunile sale morale, aceasta nu acceptã compromisurile lumii agitate, contradictorii ºi adesea ilogice în care trãieºte, resemnându-se în postura unui martor tãcut care  înregistreazã seismele omeneºti ºi refuzã realitãþile  ce nu i se potrivesc. Conºtientã cã „trecutul nu se mai întoarce“, Lady îºi priveºte împãcatã propria  existenþã, se detaºeazã de propriile eºecuri (divorþul de un bãrbat înstrãinat de familie, greutãþile solitudinii feminine etc.) ºi vibreazã intens la bucuriile simple (creºterea ºi educarea copilului, realizarea profesionalã º.a.). Pentru ea, liniºtea  sufleteascã este mai presus de orgoliile ºi vanitãþile pe care le remarcã în preajmã, este refugiul neºtiut de ceilalþi, ceea ce îi dã tãria de a merge  mai departe, de a continua sã aibã aspiraþii, sã viseze...

ªi pentru cã nu renunþã sã creadã în adevãratele virtuþi ale vieþii, viaþa o rãsplãteºte din plin cu dragostea lui Mike – omul providenþial care îi lumineazã existenþa singuraticã. Clipa în care se cunosc cei doi pare una a revelaþiei; el, venind din Germania, ea – dintr-un oraº românesc, par a-ºi fi dat întâlnire în peisajul tunisian de vacanþã, punct din care începe o pasionantã poveste de dragoste evocatã de-a lungul celor câteva sute de pagini. Mâna destinului îi va  aduce mereu împreunã, dupã o tânjire aproape maladivã în rãstimpul cât rãmân departe unul de celãlalt. Traseul reîntâlnirilor ardente ºi al comunicãrii dintre cei doi protagoniºti este relatat sub forma jurnalului de cãlãtorie sau epistolar. Astfel aflãm de vizita la San Marco, care insuflã senzaþia de „împãcare ºi liniºte ºi putere“. Veneþia, însã, i se prezintã protagonistei într-o altã luminã decât aceea  la care se aºtepta: nici vorbã de canþonete ºi gondolieri romantici, ci, dimpotrivã, de vâslaºi obosiþi ºi tãcuþi, un clovn pe catalige care cerºeºte într-o piaþetã, o fatã cântând muzicã medievalã spre a-ºi câºtiga existenþa. Nu poate pãtrunde în vestitul Palat al Dogilor, în schimb vede casa lui Carlo Goldoni, al cãrei perete este „cojit ºi ºifonat ca faþa unui bãtrân bolnav de gãlbenare...“ Dincolo  de renumele locurilor, Lady observã „durerile Veneþiei“.

Iar consemnarea jurnalierã continuã: Ravena – cu mormântul lui Dante, Ferrara - „oraºul lui Savonarola“, Padova – cu „cea mai mare piaþã din Europa“ etc. Reperele culturale dau notã despre un spirit ales, despre o sensibilitate receptivã la înþelesuri subtile, cãutând în toate semnul perenitãþii ºi armoniei la care nu poþi accede altfel decât prin cunoaºtere ºi contemplare, dar ºi printr-o intensã vibraþie umanã, aºa cum se prezintã Lady însãºi. Puternic interiorizatã, deseori retractilã, aceasta refuzã confruntarea directã, preferând expectativa, se retrage înapoia gândurilor sale pe care le rosteºte apoi explicându-ºi reacþia atitudinalã. Iar gândurile i se îndreaptã, invariabil, cãtre Mike, a cãrui prezenþã înseamnã, pentru Lady, iluminarea fiinþei, poarta spre sine  ºi spre ceilalþi, împlinire sufleteascã prin trãirea cea  mai adâncã. Simbolic, pasiunea teribilã dintre cei doi ilustreazã ideea platonicianã a pãrþilor întregului, care se atrag spre a reface unitatea iniþialã. Ecoul originar este atât de puternic, încât acoperã stridenþa infernalã a realului comun, cotidian,  din faþa cãruia protagoniºtii se refugiazã cu teama  de a nu-ºi vedea visele sfãrâmate.

Într-una din vizitele sale, Mike îi dãruieºte lui Lady o cuverturã pe care „se rãsfaþã soarele, luna, stelele ºi valurile mãrii“, elemente care semnificã „zilele ºi nopþile de la Hammamet“, unde s-au cunoscut cei doi. În tot ce li se întâmplã, aceºtia descoperã semnele destinului care  i-a unit parcã pentru totdeauna, rãsplãtindu-i  pentru toate eºecurile de pânã acum (divorþul lui Lady de Mihai, cu toate traumele îndurate, izolarea deliberatã a lui Mike, datoritã dezamãgirii ºi dramelor anterioare etc.). Aflându-se unul în celãlalt, ei reînvaþã împreunã bucuriile simple, speranþele fireºti, dreptul la fericire ºi preþul clipei nemãsurate când e vorba de taina iubirii. Ei cautã mereu începutul ca pe un liman al regenerãrii ºi împãcãrii. Scena alegoricã din finalul (deschis al) cãrþii, surprinsã de Lady, induce sensul predestinãrii în lumea aceasta, al unui datum care nu poate fi schimbat, ci doar acceptat. Este imaginea vulturului care îºi urmãreºte prada neajutoratã, fãcând-o pe protagonistã sã conchidã resemnatã: „Ne-ntristãm, dar ce putem face, suntem deprinºi cu aºa ceva. Se-ntâmplã-n lumea oamenilor zi de zi“. În balanþa acestei poveºti, fericirea ºi durerea se împletesc spre a spune ceva despre alcãtuirea ciudatã ºi contradictorie a sufletului omenesc.

Cãlãtoria prin labirint

Noua stare a poeziei lui Florea Burtan este datã de accentele grave, de imagistica tot mai întunecatã, de recrudescenþa limbajului uzitat  ori de spectacolul terifiant în care se înscrie însãºi existenþa poetului. Câmpia începutului nu i-a oferit rãspunsurile aºteptate încã din volumul „Flaut pe rãni“ (1979), tonul interogativ a fãcut loc lamentaþiei din „Valea plângerii“ (1994), elegiacul tot mai înstrãinat de sine („Înstrãinãri“, 2000) a traversat un timp al „Insomnii“-lor (2002) pânã la momentul obsesiv al labirintului în care se  gãseºte acum.

Obsesia labirintului (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureºti, 2007) certificã acest traseu al cãutãrii drumurilor simple, care se dovedesc, în cele din urmã, complicate ºi dureroase, cãci ele par a nu duce nicãieri în actuala sa viziune: „Trecusem de semn, se auzea / Marea de întuneric foºnind, / Înecaþii dãdeau buzna în mine, / Ca într-un izbãvitor labirint“ (Trecusem de semn). În acest  nicãieri, unde „niciodatã nu se face târziu“, poetul ºi-a zidit „cuºca iluziei“, de unde priveºte cum „rãmãºiþele  nopþii sunt duse la ghenã: / Vise, insomnii, ºoapte, iubiri, / Fum de þigarã, miros de cangrenã“ ºi cum gunoierii, „hãmesiþi ºi posaci“, înghesuie în saci „partea de viaþã datã-n seama lor“ în oraºul curãþat astfel de tot ce era viu pentru a arãta „fastuos“ dar inert. Strãlucirea calpã, golul incomensurabil ºi sufocat se resimt bacovian în sufletul  celui care a uitat chiar ºi „gustul luminii“: „M-am visat alergând pe sub ape, / Era o noapte fãrã sfârºit, / Îmi obosise sângele, mã durea sufletul / ªi sete mi-era de un crâng înflorit“ (Alergând pe sub ape). Cãlãtoria prin acest adânc de spaime ºi orori împietrite, împrejmuit de „vãzduh înecat“ ºi de „pãsãri zvâcnind pentru ultima oarã“, este una apocalipticã, lipsitã de orice speranþã. Ea se produce într-un spaþiu golit de sens ºi de substanþã, parcã printre ecouri, într-o derulare hieraticã ºi într-o tãcere terifiantã: gesturile par desprinse de trup, fiinþa realã s-a volatilizat, imaterialitatea s-a înstãpânit într-un peisaj straniu, înfiorãtor, unde numai memoria fragmentarã mai  funcþioneazã. Pe aceste „lungi coridoare“ ale absenþei, prezenþa poetului – „de mucava“ ºi ea! – nu mai este perceputã de nimeni: „Mã strecor printre oameni, ca printre / Lungi garduri din sârmã ghimpatã; / Ochii lor nu mã vãd, de m-ar vedea, / Ar crede cã sunt o arãtare ciudatã“ (Lungi coridoare).

Semne ºi simboluri enigmatice populeazã interfaþa labirinticã a groazei (de sine, de ceilalþi,  de nevãzut!): „mai-marele“, „stana de piatrã“, „coloana de orbi“, „groapa cu var“, „hingherii“, „hãitaºii“, „cel cu chip desãvârºit“, „îngerul pãzitor“, „paharul de cenuºã“, „portarul“, „ghilotina“, „fachirii“, „bãtrânul orb“, „muntele de cenuºã“, „bãtrânul cerºetor“, Muntele Sfânt, „fãcliile“, în fine „inima vorbitoare“. Acestea ºi multe altele bântuie imaginaþia somnambulã, locuiesc coºmarul, alcãtuiesc  un univers fantomatic, „translucid“, de unde „nu se mai poate pleca nicãieri“ ºi unde: „Fiecare îºi va duce crucea-n spinare, / Fiecare va avea muntele sãu / Întocmit din iluzii ºi disperare, / Din pãrere de bine ºi pãrere  de rãu“ (Nesfârºita cãlãtorie).

Obsesiva „cãlãtorie“ dantescã, însã, continuã „mereu mai departe, ca-ntr-o osândã“, pânã la pierderea oricãrei forme de identitate, pânã la cumplita dedublare din poemul Altcineva – teribilã rezonanþã a  totalei înstrãinãri de sine – pe care îl citez integral: „Deodatã m-am trezit din somnul cel lung, / M-am lovit cu fruntea de pietre, / Vãzduhul respira prin pãsãri de fum, / Nemaiºtiind pe cine sã ierte. // Era numai suferinþã în jur / ªi întuneric era, agresiv ºi perfid, / Carnea mi se descojea de pe trup / ªi se rânduia, sângerândã, la zid. // Îmi pierise ºi glasul, mã înecam /  În vorbe izbãvitoare cândva, / Mângâiam pietrele ºi aºteptam / Sã þipe în locul meu altcineva...“ Alt poem  semnificativ, Cofraj, transcrie impersonalizarea abrutizantã din „cuºca iluziei“, unde – spune poetul - „Stãm înghesuiþi ca niºte sardele / Suprapuse, etaj cu etaj“, încât chiar ºi  „betonul asudã“ de marea aglomerare, „bem apã strivitã, sãtulã de sine“, dar, în acelaºi timp, „Visãm la un presupus continent / Cu grãdini suspendate ºi înverzite coline“.

Chiar ºi iubita din a doua parte a cãrþii („Eºti atât de frumoasã“) subliniazã absenþa de neînvins, într-un adevãrat strigãt al pierderii iremediabile, când totul  pare definitiv sfãrâmat ºi ºters („Aici nu mai ajunge nici o scrisoare, / Adresa mi-a fost ºtearsã definitiv“), încercãrile cãutãrii s-au stins pentru totdeauna („În trupul meu locuieºte alt trup, / Resemnat, obosit ºi strãin“), fãcând loc penitenþei („De la o zi la alta car un munte de sare, / Mã pedepsesc singur, fãrã nici un motiv“). Speranþa de a o regãsi se spulberã ºi ea – tot definitiv – în popasul târziu din noaptea  labirinticã: „Abia dupã un secol am ajuns, / Nu te-am gãsit, erai ºi tu plecatã, / ªi, obosit, am izbucnit în plâns, / Orbecãind prin noaptea devastatã“ (Labirint).

Altãdatã esenian ºi villonesc, Florea Burtan ilustreazã, astãzi, cu aceeaºi forþã metaforicã, filonul bacovian-poesc, vocea sa afirmându-se în orchestraþia atât de complexã a valorilor Teleormanului, care i-a dat literaturii noastre nu numai pe cronicarii munteni, dar ºi pe Gala Galcation, Marin Preda ºi Zaharia Stancu, pe Al. Depãrãþeanu sau Dimitrie Stelaru, spre a menþiona doar câteva dintre „frontierele“ sale.