În penumbra cristalului

Înscrierea actului poetic într-o arie de referinþã, raportarea poeziei la ea însãºi ca trãire ºi formã de expresie, îl conduc pe Viorel Licã  la simbolistica, originarã ºi totodatã reductivã a punctului divin din volumul cu acelaºi titlu (Punctul divin, Editura Muzeului Literaturii Române, Bucureºti, 2007). Impuritãþii contextuale autorul îi contrapune o existenþã eliberatã de lestul afectiv, cerebralizatã („scoate-mi inima din greaþa / emoþiei ºi mã atârnã pe cer simplu adevãr“). Mai mult decât atât, aceastã existenþã neparazitatã, având drept centru Punctul Divin („un halou de foc deasupra vieþii“), devine ea însãºi „ºarada unui nou virus“ care „ameninþã existenþa celorlalþi“.

Ipostaza secþionãrii realului, a radiografierii tumorii  instaurate tiranic, a vederii dincolo de  suprafeþe, este „ca o arsurã care le mãreºte / furia celor legaþi la ochi“ ºi îi dãuneazã dureros celui care încearcã sã evidenþieze partea întunecatã a fiinþãrii: „Nimeni nu te iubeºte. / Nici penumbra neoperabilã, nici ludicul ºi ironia cu / scheunat de cãþelandru abia trezit din somn. / Neîngenunchierea îþi face mai  puternice ºi mai nocive / simþurile“ (p. 32). Sub lupa  introspecþiei, pe „masa de disecþie“, este adusã realitatea macula(n)tã, strivitoare, coºmarul insinuat în toate fibrele existenþei larvare („Þara  de baºtinã a fantomei istovite de coºmar“), alcãtuirea aproape imaterialã pentru care, asemenea cerºetorului, „memorabile sunt setea ºi foamea“, celelalte rãmânând doar „poveºti care deranjeazã natura în fiecare zi“ (p. 45).

Nostalgia idealitãþii, aspiraþia spre puritatea iniþialã se descifreazã în aria intenþionalitãþii, în dorinþa de a reface un traseu pierdut: „Încep – nu conteazã de unde – reinventarea dinastiei / candorii intrate acum amarnic în putreziciune“ (p. 14). Poetul mizeazã, de altfel, pe gestul recuperator, oricât  de anemic ºi tardiv ar fi: „Nu îþi ascunde ultimele / urme de inocenþã. Deschide gura pentru un alt / tablou doar cu  botul flãmând / al cuvintelor pierdute în nisipul din inima ta“ (p.18). Îngerul, care apare frecvent în aceste  poeme, este semnul mediator al pre-existenþei, poate chiar forma mentis, cãci lui i se adreseazã cel aflat la masa de disecþie pentru a afla „cine se roagã la / Înger pentru un exil lipsit de iertare, pentru / vorbele goale, pentru câþiva paºi plini de nisip“ (p.19).

Fragmentarismul percepþiei poetice este încã o dimensiune a acestui univers antinomic, contraductoriu, predispus la scufundarea în sine, la diluþie. Prin urmare, ºi comunicarea este sincopatã, aridã, fãrã inflexiuni stilistice, telegraficã, enunþiativã: „O umbrã coboarã scãrile cu un câine în lesã. Vorbim / despre un eºec în faza terminalã. Autodecredibilizare. /  Automatism cu faþã umanã. / Luxul ca o tumoare. Oricât, oricum. / Tumoarea ca un lux. Ruperi de ritm.“ (p.20). Reintegrarea fiinþei în ordinea prestabilitã a Punctului Divin, care „se scrie singur“, înseamnã pierderea identitãþii, cãderea mãºtilor, eliberarea de sine ca de o servitute ce nu se regãseºte în palimpsest: „Voce rãguºitã aruncatã în cerul înstelat. Trebuie / neapãrat sã încalci regulile, sã te eliberezi / de identitate. Eºti / doar un jurnal al punctului divin, sãrman jurnal scris / sub presiunea unei vieþi nepãtate de nici un ornament / de piele neagrã la poarta obositã a lui Dumnezeu“ (p. 39).

Nota sobrã, impersonalã a discursului demascator, revelator de adevãruri ascunse, este brusc înlocuitã de patetismul  auctorial din excelentul poem ***Ce faci, viorel licã...?, un veritabil lamentatio unde poetul însuºi se aflã pe masa de disecþie, supus mecanismului demistificator: „Þi-ai gãsit o ascunzãtoare perfectã într-o ascezã / abuzivã, de uz propriu, ºi în textul prea  abstract ºi / poate, calofil, calofil pânã la greaþã, ai  spune, scris / parcã în transã, pãlãrie prea mare, uºor ofilitã, text / neterminat sau, poate, terminat... Nimic nu te / trezeºte din mahmurealã. Nici cariera, nici / performanþa, nici celebritatea nu îþi duc crucea.“ În „trupul fãrã de pãcate al ficþiunii“ pe care o  cultivã cu stranietate ºi în care crede, Viorel Licã continuã drumul livresc, vizibil încã din volumele  dinainte, drum care îl poate conduce, finalmente, „într-o casã cât o inimã“, într-o lume lipsitã de falsuri spre care aspirã poezia adevãratã.