Discurs „despre esenþã ºi gol“

Încã din poemele volumului de debut („Pornind de la zero“, 1985), Cassian Maria Spiri­don surprindea stãrile contra­dictorii, împotrivirile ºi aura de singurãtate care însoþesc „clipa de  graþie“ ºi dau o dimensiune aparte existenþei poetice. Puternic interiorizat, asimilat optzeciºtilor prin opþiunea  post­modernã, autorul ieºean ºi-a definit o poeticã a infinitezimalului, a celui de-al ºaselea simþ,  a ochiului prin care se vede singurãtatea alergãtorului de cursã lungã.

Aceastã poeticã este cu atât mai evidentã în antologia de poezie 1985-2006, intitulatã Noduri pe linia vieþii (Editura Paralela 45, Piteºti, 2007), care dã imaginea unui important poet de azi, cu marcã stilisticã proprie ºi foarte  consecvent în linia sa  expresivã. Sentimentul care îl urmãreºte în toatã  poezia sa de pânã acum este cel al vacuitãþii, al unui déjà-vu metafizic, dincolo de orice motivaþie imediatã, de contingentul mereu cenuºiu ori inerþia aproape de  neînvins a lumii spre care priveºte. C.M. Spiridon scrie o poezie gravã, ia lucrurile în serios ºi nu-ºi întoarce privirea de la realul foarte dureros pe care îl strãbatem uneori cu ochii închiºi. O astfel de experienþã nu-i poate smulge decât sunete amare, negre constatãri ºi imboldul îndatoririi de a sãpa în trupul cuvintelor, de a spune istoria acestei suferinþe de a vedea ceea ce nu poate îndrepta ºi de a nu atinge nicicând binecuvântata odihnã: „sã dorm / nu am la nimeni învoire / sã-nchin pentru o clipã ochii amîndoi / ºi sã adorm / pentru a rupe legãtura / pentru a mã  smulge / cu tot cu fiºe / din cele ale vieþii // nu am dreptul la somn / sînt treaz / încã viu ºi atent / cînd mã aºez / cuminte / la masa de lucru / vãd cerul despãrþit de nori / ºi noaptea / în care nebunia  / îºi saltã obraznicã nurii / din cãlimara plinã de cuvinte“ (***plin de cernealã).

Existenþa însãºi îi apare poetului ca un univers concentraþionar impunând penitenþã, supunere oarbã ºi nu înþelegere ori bucurie, cum ar presupune acest dar divin: „prin vene  viaþa se scurge / precum o fluturare de pãr virgin / printre atîtea amare penitenþe // o performanþã inutilã îmi este vieþuirea“ (s.n.) (O deschidere a porþilor). Viziunea edenicã, sugeratã de „o cîmpie tot mai verde“ spre care aspirã „suflete prezente în faþa judecãþii“, este ºi ea  întunecatã de improbabilitatea mîntuirii, de absenþa celui apt „sã deschidã porþile / dintotdeauna înfricoºãtoare / ale închinãrii“ (ibidem). Ereziei scrisului i se asociazã erezia  cunoaºterii, ceea ce conduce la conºtiinþa ispãºirii, la acceptarea consecinþei, la resemnare – sens pe care îl regãsim, la intensitãþi diferite, în mai toate etapele  poeziei lui C.M. Spiridon: „chiar dacã mi-am ucis umbra / nu pot trãi fãrã boldul sfredelitor / fãrã taciturna / iscoditoarea privire / a cunoaºterii“ (Pornind de la zero.2).

O descriere crudã a imperceptibilului [„simt destrãmarea / ieºirea din suflet (a sentimentelor“)] îi închide orice  perspectivã, anuleazã speranþele, face din propria-i fiinþã un depozit al durerii: „din toate / durerea persistã / vie nealteratã / se aºazã la masa de scris / timidã / retrasã“ (O altã întâmplare). Pentru a se putea descrie, însã, a fost necesarã detaºarea, despãrþirea de sine („ce greu m-am despãrþit de mine“), ruperea din contemplare („se duc clipele de contemplare / a vechii naºteri ºi începeri“) ºi trecerea într-o formã de acþiune pe care o reprezintã chiar scrisul („poem dupã poem / mãrºãluind spre o / bulboanã de-nþelesuri“). Plîngerea Inorogului nu este departe, poetul realizând, cu nestinsã amãrãciune, condiþia sa precarã, derizoriul sãu rost acolo unde nu este nici dorit, nici cãutat, nici mãcar acceptat printre alte neînsemnate întâmplãri, cu duºmãnoasa lui „armatã de cuvinte“: „ce poate face un poet / scrie versuri / rînduite inegal pe o foaie / (e drept / cam puþin înseamnã / pentru viaþã / faptele lui) // un trist poet în tristã þarã / ce poate fi mai trist / vã-ntreb?“ (Interogaþii).

Valuri înalte de neîmpãcare ºi revoltã inundã, alteori, fiinþa fragilã ºi solitarã a poetului care nu poate opune realitãþii ostile altceva decît plãsmuiri ºi cuvinte, imaterialitãþi ce nu îl apãrã, ci mai mult îl expun unui „carnagiu vesel“, primejdiei de a visa la dãinuirea dincolo de efemer, de platitudine ºi absurd, de a face aspiraþia sã vorbeascã: „trageþi  domnilor / trageþi / apãsaþi pe trãgaci / nu aºteptaþi sã devin o fantomã / o umbrã / o patã în istoria universalã / trageþi cît sînt viu ºi lucid / domnii mei pentru asta sînt: / arme / arsenalul pietros / pentru asta / salva trasã / lacrimi ºi frunze / trupul perfect // toate cartuºele  lumii sînt trase / în urmã rãmîn doar cuvinte“ (Trageþi).

Accentele grave pânã la sfâºietor ale poeziei lui Cassian Maria Spiridon îºi au susþinerea în conºtiinþa unei flagrante  injustiþii universale care îl contrapune pe omul creator omului comun ºi care substituie binele greu de atins cu valori îndoielnice. Latura eticã este una de  referinþã în acest demers. Firea liricã, sub un cer eminescian cu inflexiuni bacoviene, acceptã luciditatea  introspectivã, generatoare de atitudini morale (ºi moralizatoare) ca ºi la marii sãi înaintaºi. Liricul resimte dureros asediul contingentului, retrãgându-se într-o sensibilitate ultragiatã, în indefinibile aºteptãri, evitând risipirea în contexul degradant, destructiv: „poemul de searã aºteaptã vecernia / aºa cum noi aºteptãm mîntuirea“ (Pomul de searã).

Cum spuneam, lumea lãuntricã a poetului e zguduitã de ceea ce zãreºte în aria inobservabilã a fiinþãrii: drama de a împuºca o frunzã, de a rãstigni un gînd... Claustrat, reîntors spre sine în amãgitoare refugii, eul poetic realizeazã, în fine, drama unei apriorice încãtuºãri existenþiale ºi încordãri pe mãsurã: „stau în casa pielii / pînã vorbele îmi vor fi pieirea / pînã cînd largi porþile naºterii / vor slobozi / timpul trecut ºi timpul viitor“ (Cît timp). O adiere whitmanianã îndulceºte, arar, viziunile sumbre, dar ºi aceasta se produce sub semnul „potenþialitãþii“, al dorinþei de  echilibru, armonie ºi simplitate: „bucurie liniºtitã / cînd pieptul þi-e liber în brizele mãrii / cînd sãratã aripa vîntului îþi intrã / în nãri / cînd doar soarele loveºte cu sãgeþile apei / în ochi / când doar glasul pescãruºilor sfredeleºte-n / urechi / în rest... aºteptarea“ (Starea a treia).

Ironia amarã din poemul de încheiere poate constitui un posibil rãspuns la nevãzutele „miºcãri ale sufletului / ce împing trupul din albia prezentului / în furcile  durerii“, dimensiune pe care se fixeazã liniile de forþã ale poeziei  lui Cassian Maria Spiridon, circumscrise, cum însuºi autorul spune, unui veritabil „tratat despre esenþã ºi gol“.