În retorica amplă a noului său volum de versuri intitulat Elegiile de la Dorweiler (Editura Paralela 45, Piteşti, 2008), Gellu Dorian găseşte liniile de forţă ale unui lirism de esenţă existenţială, menit să exprime universul lăuntric ca rezonanţă la exterioritatea pe cât de complexă, tot pe atât de strivitoare şi fadă. În altă privinţă, poetul pledează pentru credinţă sub cerul cuvintelor, pentru ceea ce trebuie să împlinească şi nicidecum să sfărâme fiinţa.
Cu aceste note de referinţă ale discursului poetic, sunt mai lesne de înţeles accentele destrucţiei, lamento-urile, revolta surdă şi ironia, disperările ori viziunile sumbre care constituie un veritabil rechizitoriu al realului străbătut. Prima elegie este chiar o memorie neagră a zilelor pregătite pentru pierzanie, a acelor timpuri când ne dărâmam zilnic câte un pic,/undeva, între betoane, singuri, când fiinţa locuia în sicrie igrasioase, cotrobăind după viaţa/condamnată la moarte de disperarea următoarei secunde. În acea vreme cu gustul minciunilor, cu disperarea vândută pe sponci, se resimţea totuşi acut nevoia de fericire, de dragoste, de comunicare, de regăsire în şi prin ceilalţi idealuri uşor de atins într-o lume firească, dar mereu amânate într-o umanitate zdrobită de izolare şi măcinată de singurătate. Prin urmare, evocările (din poeme precum Casa Veche, Rotunda 13, Apartamentul 8. Centrul vechi ş.a.) au rictusul tristeţii, răscolesc un spaţiu interior devoalat poetic, cu inflexiuni dramatice, cu trasee care parcă nu mai duc nicăieri. A 3-a parte a primei elegii fixează memoria poetului într-un timp dureros de neîncăpător pentru viaţa care îşi cerea drepturile, dar extrem de generos cu frustrările trăite intens: nu găseam un loc/să ne bem nechezolul, să bârfim, să râdem/într-un val mare de tristeţe gata să dea în tsunami,/zile ca lungile cozi la ulei şi zahăr,/când ascultam concertul maţelor celor care scrâşneau din /dinţi şi aplaudau când li se cerea să se bucure/că sunt lăsaţi în viaţă (Terasa). Acest trecut viu ca jegul aşezat peste oraşul vechi este stârnit tocmai de viitorul acela negru, sosit după chinuitoare aşteptări, de un viitor devenit prezentul care, şi el, motivează imprecaţia.
De aici sunt parcurse alte câteva «trepte» ale fiinţării până la pustiirea finală (pierderea identităţii prin renunţare), după cum urmează.
A doua elegie este marcată de risipă, muşcătură, viaţa din care n-a ieşit nimic, pustiul ca viaţa măturată la uşă şi purtată de/picioare prin toată curtea plină de crăpături, de oceane întregi adormite în peşti, de privirea înapoi dar, mai ales, de ochi. Ca şi în picturile lui Ţuculescu, pretutindeni sunt ochi, chiar şi scândura(e) pardosită cu ochi. Ea, din ciclul intitulat astfel, invită la privire până la recompunere în singurătatea din urmă (pielea noastră se face sul şi arde/într-o bibliotecă prin care nu va mai trece nimeni). Secvenţele poematice din Eu răspund, ca un ecou, îndemnurilor dinainte, în misterioase destăinuiri ce refac linia reconstruirii principiilor fiinţei originare (braţele mele vii se fac învelişul în care intri/până în zori). Pare a fi, în continuare, o regenerare postapocaliptică, o căutare labirintică a firului de lumină încă existent în lăuntrul cel mai adânc, încă necontaminat de infernul din preajmă (de aici încolo totul poate fi posibil,/să mor,/ tu să învii,/niciodată atât de adevărat ca acum,/acum atât de adevărat ca niciodată).
A treia elegie identifică strigătul de om singur (Toţi au plecat în lume, iar lumea
i-a uitat pe toţi/în memoria mea
). Solitudinea (într-un parc fără Rilke) este starea tutelară, până la asumarea singurătăţii celorlalţi, de care eul este, finalmente, copleşit: în spatele strigătului rămân singur şi mut,/strig şi mă astup cu singurătatea celorlalţi (p. 90).
În asurzitoarea lume (eminesciană) unde toţi vorbesc fără a avea ce spune şi nimeni nu ascultă, unde totul se transformă în strigăt, poetului nu-i mai rămâne să-şi dorească decât să se audă şoapta în care mă îngrop.
A patra elegie poate fi considerată a dezbrăcării de realitatea făcută scrum în mintea/celui care s-a lăsat în iluzie sau chiar poemul iluziei trăite ca o viaţă din care nu se mai moare, al coborârii celui aşteptat spre a-ţi da seama cât de uşor a fost să înlocuieşti/o clipă cu eternitatea. Este, de asemenea, momentul întoarcerii spre Ea, care nu a plecat niciodată, niciodată nu va mai reveni, pentru că rămâne acolo unde viaţa scrâşneşte din dinţi/şi durerea este frumoasă (Sophia).
În fine, A şaptea elegie este una a resemnării şi împăcării (n-o să mai fii trist niciodată/vei ieşi din lume ca dintr-un abator); plecarea în realitatea diurnă, ca într-o pierdere, nu este totală (Nu-mi este uşor să-mi las mâinile acasă/şi eu să plec la piaţă cum făceai tu), iar perspectiva se schimbă radical prin acceptarea deşertăciunii devoratoare în care se zbuciumă sufletul chinuit precum în burta acestei lumi plină de resturi din care încercăm să ieşim/întregi, ca Iov din tristeţile sale.
Ultima elegie întrevede chiar fericirile lui Iov ale celui care şi-a băut toată tristeţea până la ultima picătură: veseleşte-te,/mâine te vor găsi pe o piramidă de gunoi,/privind tot ceea ce ţi-a mai rămas/în cercul pustiu.
Este o poezie gravă, liturgică, ducându-ne uneori cu gândul la Cântarea cântărilor, o poezie a refuzului dar şi a acceptării, larg orchestrată în jurul vocii poetice, care se vrea auzită ca într-un adevărat templu al rostirii, dincolo de fragilitate şi de efemer.