Ideea pierderii sau a regăsirii de sine într-un context ostil ori degradant, cu dramatice reflexe asupra fiinţei şi aşa fragile, profunda melancolie generată de inexorabila trecere, dar şi obstinanta îndârjire a eului de a se opune sensului distructiv – iată numai câteva dintre motivele tutelare ale volumului de poeme Armăsar în câmpie de Anghel Gâdea (Editura „Criterion Publishing”, Bucureşti, 2008).

Eminentul profesor roşiorean, care a îndrumat paşii multor generaţii de tineri (inclusiv pe ai mei) spre literatură, a fost semnalat elogios, cu decenii în urmă, în timpul studenţiei, de Mihu Dragomir şi Miron Radu Paraschivescu, dar abia din 1989 s-a afirmat creator prin cărţile de poezie şi proză publicate.

Fire robustă a câmpiei, trăindu-şi intens duioşia, dar mai ales neîmpăcarea cu ipocrizia şi anomaliile vieţii, ale lumii în care simte că s-a risipit („Nu mai număra treptele pe care le-ai ars/Şi nici anii din tine, scrumiţi/Care s-au pierdut …” – Între etaje), Anghel Gâdea este perceput de Gheorghe Grigurcu, astăzi, ca o „conştiinţă netranzacţională, tăioasă în vremurile noastre confuze”, ca „un ghem de sârmă ghimpată peste care se aştern flori de cireş”, care „emite o poezie în circumstanţă cu structura domniei sale”.

Criticul a surprins, în câteva linii, portretul interior al unui spirit, de altfel, cartezian, care îşi rosteşte răspicat crezul moral, cum puţini o mai fac în poezia de azi: „Mie frică, mi-e tot frică/De mine, de fiinţa mea/Tot mai potrivnică, tot mai străină…/În preajmă numai filozofi vulgari/Molfăind poezia ca pe gumă de mestecat…” (Niciunde). În cumpăna existenţei sale stau două constante: fuga de compromis şi acceptarea lui nevoită ca unică şansă a intrării în comuniune cu ceilalţi. În „defunctul său paradis”, poetul este chemat „pe telemobil” chiar de Cristos, „Ca să-mi spună că totul e bine,/Să fac pace, să mă sărut cu toţi duşmanii mei/Fiindcă ei tot nu se vor schimba…” (2002). Dar tocmai acestei atitudini ce ţine de morala creştină (întoarce şi celălalt obraz spre cel care te-a lovit!) i se împotriveşte conştiinţa poetului silit să rămână acolo unde nu-i este locul („Unde-am mai putea pleca de aici?...”). Lipsa alternativei naşte revolta surdă, mocnind sub cuvinte, în întrebări nespuse, precum jarul sub cenuşa din vatră. O răzvrătire ascunsă bântuie sinele poetic retras, cel mai adesea, în indiferenţă şi dezabuzare, în neîncrederea (de sorginte argheziană) că necunoscutul va răspunde interogaţiilor chinuitoare („Ce mi se întâmplă, Făcătorule?/Nimic, absolut nimic, doar august/Care mă fierbe şi mă ucide încet…” – Din august).

Viziunea miltoniană a paradisului pierdut nu conduce, însă, către o incurabilă nostalgie a vârstelor de aur şi de argint, ci, dimpotrivă, la retrăirea aproape carnală a unui erotism neîndeajuns consumat, de unde şi simbolul «armăsarului în câmpie», nedomolit de ani şi de nestăpânit: „Numai eu, bătrân armăsar,/Fără frâu şi fără zăbală,/Mă răsucesc noaptea pe două copite/Din care tot mai scapără fulgere” (Armăsar în câmpie). Năvalnica trecere n-a reuşit să pârjolească ceea ce este menit să rămână nestins, aşa cum câmpia pustiită renaşte ca dintr-un perpetuu miracol. Poezia aceasta refuză fastul, regizarea textualistă, este despodobită de artificii, directă şi austeră ca şi ţinutul din care vine autorul ei, pe care acesta îl surprinde în grandoarea-i terifiantă cum alţii descriu cu nelinişte piramidele: „Câmpia scrâşnind sub dogoare, târâtă de secetă,/Ierburile chircite de vântul/Care mă hăituie turbat dimpreună cu ele,/Care îmi cer socoteală, care ţipă isteric/Stăpâne pe drumul pustiu… ”(Binecuvântare). Un adevărat imn este închinat salcâmilor „părăsiţi de stăpânii lor”, distincţi în peisajul arid, în tărâmul supravieţuirii: „Salcâmii care se duc şi nu ştiu unde se duc,/Scufundându-se cu casele pe care le-au înălţat/Salcâmii care strigă şi care nu mai pot să strige,/Salcâmii care mai există şi salcâmii care au murit,/Salcâmii care nu au trădat şi nu trădează pe nimeni” (Identitate).

Dintre motivele grave, presentimentul morţii şi povara singurătăţii sunt dominante care iscă accente dramatice pe tema destinului, a predestinării existenţiale. Astfel, moartea vine din spate „ca un accelerat fără sirenă” şi unica speranţă este ca ea să mai călătorească şi cu personalul care uneori întârzie; „Înaripata” este o fostă iubire „de o vară”, care va reînvia, precum pasărea Phoenix, în vara următoare; rechemarea prezenţei tatălui după gesturile simple de o viaţă (zăvorul porţii, paşii pe sub ploaie şi vânt…), din excelentul poem „Dansul sâmburilor”, este un răscolitor memento al fiinţei mereu pieritoare; „«E tata, îl simt, e tata…!»/Va suspina în poarta pustie/Fetiţa mea…, fata…”.

Predispoziţia de a lua în pleoape lumina pomilor pe lângă care trece, de a-şi lumina trecutul cu ţipătul solitar al unor păsări, de a privi trupul transparent al toamnei şi chiar de a se simţi captiv în propriile poeme îi conferă autorului o identitate de netăgăduit, dincolo de orice formule poetice (oare ce ar mai fi poezia fără … provizoria ei libertate?!), între liricii autentici de azi.