Citind-recitind paginile de (adevărată) poezie semnate de Vladimir Udrescu (dolor, Editura Brumar, Timişoara, 2010), ai straniul sentiment că umbra şi-a găsit cuvintele, devenind „îndreptarul” fiinţei debusolate în aspiraţiile sale de neatins. Fiinţa însăşi se reconstruieşte prin limbaj, după misterioase canoane, stârnind o avalanşă interogativă sub semnul uitării, al pierderii reperelor şi al disoluţiei universale. Poemele sunt „hieroglifele ochiului magic”, urma hieratică lăsată de „istoria în zdrenţe/lângă torentul de lavă/al fiinţei tale” (ceea ce s-a dat). Putem deduce, de asemenea, că Poezia este un „alfabet hipnotic” înflorind doar „seara târziu”, atunci când „feeriile” bat la uşă, iar „prin frunzişul de litanii se scurge/nisipul fără glorie” (ibidem).

Este o poezie care priveşte spre „zona interzisă”, unde, se pare, îşi au răspunsul şi explicaţia „văzutele şi nevăzutele”, „lucrurile scrise şi nescrise”. De aici derivă nota criptică, profund aluzivă sau chiar ocultică a discursului poetic care păstrează sedimentele pre-existenţei, datele memoriei ancestrale („lacrima lucrurilor”), ce susţin reconstituirea „nefăcutului”: „din făinişul de aparenţe/se înfoaie canonul în zdrenţe/lătrat de câinii din paradis” (semne pe culmi). Lumea golită de sens se reîncarcă de semnificaţii livreşti, de simboluri bizare care înlocuiesc ceea ce a fost şi care tind să însufleţească...ceea ce încă nu s-a întâmplat: „ o frunză în declin îţi înroşeşte/cartea de trezie/unul câte unul numerele cad/din molima primei lumini” (de dincolo). În această viziune, realitatea este un fapt lăuntric, ea există sau nu în raport cu intensitatea percepţiei, cu puterea crezului. Înainte de întruchipare, însă, s-a născut ideea sfârşitului („din golul nemilos/s-a şi ivit sfârşitul lumii” – p.9), ceea ce consacră ascendenţa penumbrei, ambiguitatea fiinţei care nu-şi regăseşte conturul. Apariţia este, aşadar, asociată extincţiei atât de dureros evidente în „deşertul fiinţei” învăluite în misterul Facerii, unde începe, de fapt, poezia. Actul poetic se circumscrie memoriei remanente, este încercarea de reintegrare în ritmurile universale şi de recuperare a armoniei iniţiale.

Poemele ilustrează conştiinţa sensului de nepătruns, sunt chiar ele o tâlcuire între „hieroglifele ochiului magic” ce însoţesc tăcerea primordială. Ele degajă un aer de sacralitate, au o aură magică, relevând calea spre adevărul ascuns în noi înşine, acea via dolorosa străbătută imnic, prin incantaţii care invocă starea de început. Mai importantă decât cunoaşterea, însă, este puterea de a reface intuitiv traseul lăuntric, descifrând astfel „lucrurile scrise şi nescrise” în „fluviul roşu al iluziei”. Dincolo de crusta lucrurilor, unde totul este ceea ce se vede, lumea capătă o altă semnificaţie, populată de „marele geometru”, „sfetnicul orb”, „îmblânzitorul de lumini”, „pelerini din tenebre”, în tot atâtea răsfrângeri ale imaginaţiei creatoare care tinde să cuprindă ...necuprinsul. În unele texte, precum excelentul poem intitulat odinioară, este vizibilă, mutatis mutandis, retorica din cosmogoniile eminesciene. Aici, ca şi acolo, imposibilitatea pătrunderii marii taine a originii lumii conduce la meditaţia dubitativă („au cui aducem laudă”), raţiunea este îngrădită („ideile despre facerea lumii/ se coclesc pe furiş, la soare”), iar „din când în când/o ceaţă se lasă pe ochi/şi logosul se ascunde în scorburi”. În acest context, condiţia artistică devine şi ea derizorie: „tu delirezi pe coama unui verb/albastru” (ibidem). Mai mult, poetul („un leu tânăr cu coamă/de litere”) este un contemplativ care „străbate arşiţa egeeană”, un creator lucid de utopii („asculţi doar veghea cum/ creşte-n scoarţa mirajului” – vezi deasupra apelor).

Elevată, vădind un spirit inovator şi original, poezia lui Vladimir Udrescu impune deja o prezenţă lirică dintre cele mai interesante, o voce gravă şi distinctă pe portativul celor mai noi afirmări poetice actuale.