Sub semnul lui Orion
de Florea Miu
Prin recentele sale cărţi de poezie Scribul, Editura Ardealul, Tg. Mureş, 2011 şi Psalmi şi Rugăciuni, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2011 Ion Horea îşi găseşte forma lirică în care s-a dovedit a fi un strălucit iluminator de stirpe transilvană printre înaintaşi precum Aron Cotruş, ori Blaga, sau chiar Goga. Nu pot să-mi refuz bucuria de a-l citi cu aceeaşi atenţie intensă de altădată, regăsind în paginile sale tonalităţile calde, inspirate, care mă fascinau cândva. Numai că astăzi descopăr un surplus de înţelepciune şi îndemn moral care îi străbat versurile într-o firească ordine a fiinţării.
Poetul însuşi se declară un adept al echilibrului şi al măsurii sub constelaţiile apolinice: În Orion ajung să caut şi echilibrul, şi măsura (Rugăciune). Volumul Scribul, din care am citat, conţine mai toate datele acestui univers poetic ce conjugă armonios intensitatea sentimentelor cu supleţea spirituală, în acordurile melodice ale unei trăiri profunde, vegheate de conştiinţa mereu trează. Luciditatea este aceea care conferă textului sclipiri diamantine, rotunjimi de marmură îndelung şlefuită pe soclul unor tristeţi şi premoniţii foarte amare: Nu mai striga să vină luntrea, luntraşu-i dus până-n comună / Ştiind că umbrele-ntârzie. Rămâi şi tu în legea lor. / Ceva din trecerile tale de peste vremuri se răzbună / Şi totu-ţi pare mai iernatic, înstrăinat şi incolor (Pe-o cale-ntoarsă).
Adânci melancolii stăpânesc sufletul obosit de calea prea lungă şi prea puţină în acelaşi timp, iar cuvintele nu ajung să spună ceea ce stă scris în dealurile în dungă, în istoria încă nespusă: Şi să întrebi de unde-i pasul greoi când nu ajungi la mine / Prin încâlcirea de cuvinte din versuri searbede şi rime, / Când ce-i de spus e spus de ele, de dealurile tale-n dungă / Până la margini transilvane învăluirea lor s-ajungă (Halucinaţii). Ca într-un Decalog existenţial, pe tăbliţe de lut, de piatră şi de scânduri, este consemnată trecerea, stau mărturie semnele imaginate de poet într-o ordine implacabilă şi dureroasă: Îmi văd în pâlpâire anii / Şi-i chem din urmă, iar şi iară, / Printre luminile de ceară, / O, Eli Lama Sabachtani (Priceasnă). Scribul transcrie vocile oculte, ecoul anilor, nemărginirea care stă să moară, reclădind astfel o existenţă livrescă din care nu se ştie ce va rămâne în cele din urmă: Şi totuşi, martorul cel drept / Tot foaia albă-i, să îngâne / Decât în faţa ei aştept / Fără să ştiu ce va rămâne (Foaia albă). Poet introspectiv, cu alonjă baudelaire-ană, Ion Horea survolează adîncuri de nepătruns, zone interioare abisale, încercând să dea timpul înapoi, să reînvie clipe iremediabil apuse şi tocmai de aceea fără preţ. Poate că este tocmai ceea ce înseamnă poezia în esenţa ei atemporală, ieşind din tiparele lumii comune şi amintindu-ne de noi înşine, cei atât de fragili şi trecători, peste care se înalţă simbolul plopilor eterni: Şi să ajungi la vamă pe-un drum cu plopi enormi (p. 25); Te-or izbăvi luciri de frunze din plopii tăi când vei pleca (p. 44); Şi vezi, aşa, deodată, un plop cu frunze rare (p. 13); Sub forma unor plopi tomnatici şi-a unor dealuri mari de lut (p. 45). Permanenţele acestor poeme sunt bătăile de clopot, dealurile, plopii, valea, ploile, norii, hotarul cu păşuni ori satele cu turle de biserici, recomandând, cum bine remarca Nicolae Manolescu, un naturist, nu un rural. De altfel, partea însemnată a operei sale ne dezvăluie un poet al adierilor sufleteşti, al arderilor interioare nevăzute, al foşnetului greu de prins în cuvinte.
Mult mai sentenţios, spre gnomic, apare volumul Psalmi şi Rugăciuni, raportat la condiţia omenească precară, la imperfecţiunea Facerii, la toată fragilitatea umilă a alcătuirii noastre din care se ridică strigătul neputinţei şi al supuşeniei. Scrisul este, şi aici, un act al memoriei, păstrător al semnelor de neuitat, încrustate îm coala albă peste care un duh abia dacă-a trecut. Filiaţia creatoare conduce fie spre eminescianism (Afară-i vânt şi ploaie şi frunză scuturată / Şi umbra înserării atârnă prin copaci p. 8), fie către arghezianism (Carnea mea te mustră, gândul meu te cere p. 19). Din şuvoiul metaforelor, însă, vocea proprie răzbate inconfundabil, încărcată de notele grave ale unei simfonii memorabile: Şi dreptul meu tăcerea-i şi pâinea mea cuvântu-i (p. 20).
Cu aceste noi accente pe un portativ liric bine aşezat între anotimpurile poeziei noastre contemporane, Ion Horea îşi reafirmă crezul artistic, propensiunea spre autentic şi durabil.
|
|