O existenţă parcă prăbuşită în ea însăşi sub povara prozaismului, dar şi a teribilei cupole suprarealiste, pare a fi punctul de pornire al poemelor din volumul Cartierul vestic al iadului (Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2009) de Daniel Săuca. Simbolistica evanescentă, cu abrupte trasee, conduce spre un teritoriu înceţoşat, chiar mlăştinos, de altfel propriu trăirii umane, pe care zonele eterate nu o definesc îndeobşte. Un «ce» indefinit planează dincolo de cuvintele adunate pe portativul liric în asocieri dintre cele mai absconse şi mai frapante: „praful, bunul nostru prieten / a rămas văduv”, „ziua a rămas grea”, „sângele obosit plânge / -încă un cuvânt retezat”, „noaptea mucegăită se plimbă agale cu al doilea tunet”, „o ţigară timidă, plină de tâlc” etc. etc.

Poemele sunt nişte criptografii ce tind să concentreze în ele un univers greu de înţeles şi inaccesibil fără o iniţiere prealabilă. E foarte dificil să interpretezi semnificaţiile acestor texte de un ermetism nu numai intangibil, dar şi derutant, rezumând aria conotativă a prezenţei, de extracţie urmuziană, a „gândacului cu cinci pene roz / pornit la vânătoare de eter”, ce traversează acest univers straniu.

O posibilă cale de acces în «cartierul» imaginar este sugerată chiar de autor în al său Prolog: „Am început să clădesc acest rai paradoxal – căci ce e până la urmă iadul, mai ales în cartierul său de vest, dacă nu un iad al ideilor – pentru a mă putea retrage undeva într-o casă, pe care, de altfel, nu am avut-o niciodată. (...) Decisiv, probabil, este să crezi, în continuare, că măcar în această locuinţă îţi vei putea găsi iadul-rai de veci...”. Găsirea locului de referinţă în lumea larvară a grotescului şi imundului «gândac» presupune solitudine şi, mai ales, capacitate introspectivă, deschidere spre orizontul interior, spre adâncurile încă neatinse de indiferenţa de afară.

Tristeţea şi înstrăinarea ce apasă asupra „cartierului estic al iadului” nu pot fi învinse, derizoriul are o strălucire falsă, cenuşiul se întinde peste sufletele amorţite, iar moartea vine „în vizită de lucru”, spre a-şi lua, pe bază de borderou, fiinţele promise (sau câte o parte din ele!). Nimic nu se aude, nimic nu se vede şi totul se întâmplă. Este o linişte aproape terifiantă în aceste versuri de o mare sobrietate imagistică, dar cu un impact emoţional major. Poemele caută neliniştea eliberatoare din adâncurile încă neumblate, iluminarea dinăuntrul nostru, aerul pur al începutului, increatul rămas în noi ca şi foşnetul neauzit din străfundurile unei fântâni. Ele încearcă să scoată la suprafaţă «ecourile» depărtării nespuse din noi, să descopere pământul necunoscut pe care îl purtăm pretutindeni, dar nu-l străbatem niciodată.

Sensurile profunde, însă, nu se dezvăluie direct, ci în contextul retoricii douămiiste, dezinhibate şi paradoxale, care nu mai vrea să deţină adevărul, ci să parcurgă/exprime realul până în zonele lui abisale, oricât de incredibile ar părea. Dintr-o asemenea viziune s-a născut şi Gândacul cu cinci pene roz, spre a ilustra nonsensul existenţial, absurdul, antipoeticul – recte faţeta negativă a întregului iad-rai. Programatic, impardonabila creatură simbolizează protestul faţă de ordinea prestabilită, cuminte şi făţarnică, a vieţii, aşa cum se întâmplă în picturile alegorice ale lui Chagal, Bosch, Picasso ori Dali. Ordinea trăirii nu este dată de convenţii, de reguli, iar sufletul nu ascultă de tabla înmulţirii. De ce să fie aşa şi nu altfel?! Ceea ce astăzi e drept, mâine poate fi strâmb etc. etc.

Douămiiştii – printre care şi Daniel Săuca – şi-au asumat relativismul ca unghi de vedere mai cuprinzător decât cel al «ochiului magic» în care se reflectă doar ceea ce este peren şi miraculos. În „Cartierul vestic...” se văd chiar şi „măruntaiele” realului: cineva răsfoieşte oglinda, altul ciopleşte flori, iarba plânge, doamna care spală geamurile iadului „fumează liniştită / sodă caustică”, „bătăile inimii erau prăfuite” ... Proiecţiile metaforice susţin un nonconformism funciar, un refuz al clişeelor şi o natură atitudinală contradictorie (vezi „omul paradigmatic”, însumând valenţe existenţiale foarte diverse). Dacă Dumnezeu este exilat în „insula din mijlocul cerului”, realitatea imundă îşi desemnează ea însăşi protagonistul pe măsură, insectivor şi caricatural, incompatibil cu marile idealuri la care aspiră („vânătoarea de eter”).

Deşi „ultimul neuron a încărunţit în maşina de spălat poezie”, reflexul creator încă nu s-a stins în cartierul amorf al iraţionalului şi nepăsării, unde spiritul ordonator se repliază în fiinţa «culegătorului de umbre» pe care Daniel Săuca îl prezintă într-un impresionant poem al crezului său artistic: „Mai aproape de izvorul cerului / am început să culeg umbre / să le aşez pe categorii / în dreapta sau în stânga inimii / după rostul fiecăreia / mi-ai spus: „Nu răstigni lacrimile!” / şi nu te-am ascultat / am continuat să culeg umbre / să le aşez pe categorii / în dreapta sau în stânga inimii / după moartea fiecăreia / mi-ai spus: „Nu ucide eterul!” / şi nu te-am ascultat / am continuat să culeg umbre /să le aşez pe categorii / în dreapta sau în stânga inimii / după râsul fiecăreia” (Scurt tratat despre culegerea umbrelor).