De oriunde ar veni, poezia ne reaminteşte de noi înşine, iluminând universuri interioare altfel nebănuite. Ea vine de pretutindeni atunci când fiinţa noastră o cere şi se retrage din zonele de conflict şi vacarm omenesc. Inter arma silent musae... Ea opune armonia lăuntrică dizarmoniei cotidiene şi dezinhibă căile sufleteşti tot mai greu de aflat. Poezia se adună din foşnete şi închipuiri, ca să se audă înăuntrul nostru precum un cântec de departe...

Cum de departe, la propriu, mi-a ajuns şi această carte de poeme (Sau dincoace de Stix, Paralela 45, 2011) semnată de Liviu Georgescu, poet ce surprinde, uimit, miraculoasa întrupare a cuvintelor: „Cuvintele ies din izvor şi curg la vale, fluviile/ le aruncă lemnul / pe mal, / ard, / nu se consumă. / Flăcările se zbenguie în jar / ca iezii cu lână albă” (Întruparea cuvintelor). Filoanele izvoditoare de esenţă divină sunt în pământul neumblat al sinelui, în care „sap cu sufletul vraişte / tuneluri de freamăt” şi unde înmugureşte adâncul de nepătruns al fiinţei: „Sap în pământul ascuns în mine / aducând laudă Domnului. / Cântă şi cucul cu gropi albe în suflet. // Dincolo de privire sapă şi alţii. / Nu sunt nici mai surzi, nici mai înţelepţi, / nici mai orbi. / Cineva îi priveşte de departe. / Le desenează mişcările...” (Sap). Este pământul din care cresc aşteptarea, veghea, amintirile şi uitarea, ori visele care – nu ezită să creadă poetul – „susţin lumea ca spinările elefanţilor / antici în mijlocul apelor” (p. 77). Este locul certitudinii şi al regăsirii după toate încercările vieţii, este spaţiul retragerii după căutările din afară şi după rătăcirile existenţiale dezamăgitoare şi vane: „Fugi şi ascunde-te în tine, cel dinainte, / între flăcări plăpânde. // Înainte de fum, înainte de vis / când totul era frumos ca un iris înflorit. / Când fructele aveau gustul inocenţei / şi totul mirosea a lemn neatins” (La început).

Motivaţia şi geneza acestor poeme ţin mai ales de profunzimea trăirii şi de credinţa în regăsirea eului, în reîntoarcerea spre sine după îndepărtarea prin întâmplările inerente şi nerelevante identitar. Adevărata pierdere – spun ele – o reprezintă drumurile în gol, fără participare lăuntrică, obositoare şi triste. De cealaltă parte, armonia interioară generează starea de cântec („cântecul destramă întunericul”) care se imprimă lucrurilor din preajmă: „Am atins pereţii pictaţi şi ei au început să cânte / şi muntele a început să cânte şi el / peste prăpăstiile pline de fum. / (...) / Cântau contururile, curgând din granit. / Tăcerea nu mai exista...” (Pe vârfuri). Puterea visului este şi ea benefică („Visele mele se frecau de copaci/ şi ei înfloreau”), răsplătind recluziunea cunoaşterii („am mâncat un fruct otrăvit”) şi a rostirii: „Dar cine moare se opreşte pe drum, / caută un suflet să-i povestească. / Stă în tăcere acoperit cu eclipse. Stă fără glas / singuratec, dureros, aşteptând cuvântul, / liniştea cântătoare, / inima ascunsă în cuvânt” (Nimeni n-a ştiut).

De observat că liniştea şi tăcerea nu au acelaşi câmp semantic, nu se suprapun ca semnificaţie, nu înseamnă acelaşi lucru, dihotomia este adversativă, fiecare termen denumind un alt tip de trăire. Dacă liniştea este „cântătoare” şi calmă în limpezimea ei paradisiacă, tăcerea poate fi asociată întunericului şi zonelor prăpăstioase ale fiinţei invadate de imprevizibil şi necunoscut. Materia şi timpul s-au contopit într-o suprarealitate poetică, vizionară, unde totul este osmotic şi reversibil, încărcat de aură mitică: „Din apă se ridică stele şi aburi.
// Lumina e o scară / ducând în amintiri viitoare. / Focul devine gură, voce cu faguri./ Şi luna intră în inimă, se topeşte ca un ban / rămânând doar strălucire, mirare, / lungă-ntristare / pe feţe prelungi” (Întoarcerea în sine). Focul izbucneşte din voce, iar soarele, care se rostogoleşte din vedere ca un ou, este „ochiul prin care curg visele, tot cerul cu stele, / decantând lumile imaginare, / sus, în încăperi cu altare” (ibidem).

În această proiecţie universală elementarul capătă o altă dimensiune, sub semnul transparenţei siderale: „Cerul se înclină de atâta respirare: flori de salcâm / plutind într-un gând clar / ca floarea de colţ / pe apele limpezi. // Prin spini, vuitoare lumini cu migraţii de păsări / pe o mare albă” (Efluviu). În lumina care „se desface pe lucruri” se întrezăresc sunetele ce „se rostogolesc prin sentimente”, „aripi pline de ochi”, crini înflorind în granit şi se descifrează o realitate fluidă care ne cuprinde pe toţi „cărând miezul / la margini, strălucitor şi greu / ca turlele de biserici” (Fluid).

Liviu Georgescu este, asemenea lui Bacovia, un interiorizat care încearcă să găsească sunetul adevărat al materiei, vibraţia acesteia răsfrântă în sine, să descopere izoarele vegetale ce susură în noi: „Săpam adânc în lemnul vibrând. // Părea că se deschide o uşă / spre un regn vegetal / şi îmi cresc frunze în auz / bătute cu zefirul cuvintelor. / Insule de clorofilă îmi curgeau în vene / într-un sânge verde şi proaspăt. // Şi clipele mele repezi curgeau pe scoarţa / leneşă / cum o ploaie, / cum un fum” (Geneză). Simţind cu acuitate metamorfozele materiei, poetul ascultă simfonia propriei existenţe, desluşind îndepărtatul cântec al fiinţei noastre încărcate de adânci rezonanţe pe care numai poezia ni le spune.